Încăperile cerului

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Geo Vasile

Cele 60 de texte poetice ale culegerii “Încăperile cerului” (Princeps Edit, Iaşi, 2008, 108 p.), a treia carte a lui Paolo Ruffilli, tradusă în româneşte de italienistul şi criticul Geo Vasile (după “Starea de dizgraţie” şi “Camera obscură”) sunt tot atâtea confesiuni şi monologuri recitate de o tipologie de eroi suferinzi, izolaţi şi osândiţi de societate şi legile ei pentru delictul comis. Cititorul este condus în două teritorii mai puţin frecventate de poezie: celulele deţinuţilor şi viciul mortal numit toxicodependenţa, în ambele cazuri obsesia chinuitoare fiind pierderea libertîţii. Pe tot parcursul cărţii avem de-a face cu un univers care aparent n-are de-a face cu titlul: cel al frustrării şi remuşcărilor, al sfidării dar şi al resemnării, al evadării în oniric cu întreg cortegiul său de fantasme generate de injectarea drogului. Un univers al Răului, inclusiv fizic, explorat de poetul Ruffilli cu mijloacele sale dintotdeauna : discreţia, lapidaritate, stil colocvial, compasiunea detaşată, melosul antiliric şi tăios al ritmurilor stării de fapt ce nu ocolesc delirul, înstrăinarea, căderea psihică, dar şi clipele de luciditate, căinţă şi umanitate ale protagoniştilor. Nu lipsesc figurile justiţiei (avocatul, gardianul, judecătorul etc) precum şi contextul social, de altfel omniprezent în estetica epico-dramatică şi angajamentul civic al poetului, despre care vorbeşte şi reputatul scriitor Alfredo Giuliani în ampla sa prefaţă însoţind textul original al cărţii lui Ruffilli (n.1949), apărut sub titlul “Le stanze del cielo” ( Marsilio Editori, 2008, Venezia).

 

I 60 testi poetici della raccolta “Încăperile cerului” (Princeps Edit, Iaşi, 2008, 108 p.), il terzo libro di Paolo Ruffilli, tradotto in romeno dall’italianista e critico Geo Vasile ( dopo “Starea de dizgraţie” e “Camera obscură”), sono altrettante confessioni e monologhi recitati da una tipologia di eroi sofferenti, isolati e condannati dalla società e dalle sue leggi per il delitto commesso. Il lettore viene condotto in due territori meno frequentati dalla poesia: le celle dei detenuti e il vizio mortale chimato tossicodipendenza, in ambo i casi l’ossessione che li tormenta di più essendo la perdita della libertà. Le pagine del libro offrono un universo che apparentemente non ha alcun legame con il titolo: quello della frustrazione e dei rimorsi, della sfida ma anche della rassegnazione, dell’evasione nel sogno, con il suo corteo di fantasmi portati dalla droga. Un universo del Male, fisico compreso, esplorato da Ruffilli con i suoi mezzi di sempre: discrezione, lapidarità, oralità avvincente, compassione distaccata, antilirismo tramite ritmi che anche se taglienti e allo stesso tempo melodici, non evitano il delirio, l’introspezione, l’abbattimento, ma anche gli attimi di lucidità, umanità e riscatto dei protagonisti. Non mancano le figure della giustizia (l’avvocato, il guardiano, il giudice ecc.) nonché il contesto sociale, d’altronde onnipresente nell’estetica epico-drammatica e nell’impegno civico del poeta, del quale parla anche il rinomato scrittore Alfredo Giuliani nella sua ampia prefazione che accompagna il testo del libro originale di Ruffilli (n.1949), uscito con il titolo “Le stanze del cielo” (Marsilio Editore, 2008, Venezia).

Acest articol a fost publicat în numărul 25

Lăsaţi un răspuns