Ina Scaietina, zâna basmelor

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 2,00 din 5)
Loading...

Odată demult, demult de tot, pe vremea zânelor şi a cavalerilor, pe când regele Artur al Camelotului strângea în jurul lui cei mai de seamă cavaleri, trăia într-o ţară frumoasă ca de poveste, un băieţel. Nalt şi subţirel, cu ochii mari, visători, de culoarea alunei, avea o fire blândă şi un mic zâmbet îi lumina mereu chipul. Atunci când se născuse ursitoarele fuseseră bune cu el, căci pe lângă bunătate,  îl dăruiseră cu harul poveştilor. Când alţi copii de seama lui se jucau pe-afară, el se retrăgea într-un colţ şi depăna, celor ce vroiau să-l asculte, cele mai frumoase sau năstruşnice basme. Băieţelul nostru avea o singură dorinţă:tare îşi dorea să facă parte din cercul cavalerilor, chiar dacă nu ştia să lupte şi habar n-avea de regulile acestora.                                   

Nici nu împlinise vârsta adolescenţei când se rugă de părinţii lui să-l lase să plece în căutarea cavalerilor. Degeaba se rugară de el spunându-i că e prea tânăr să pornească într-o aşa călătorie plină de multe greutăţi, băiatul rămase neînduplecat. A doua zi, se pregăti cu haine şi de-ale gurii şi porni la drum să afle castelul în care trăiau cavalerii. Se pare că norocul îi surâdea, pentru că nu trecu multă vreme şi-ntr-o dimineaţă auzi mare zarvă,  ce părea că vine de dincolo de micul deal ce se sumeţea în faţa lui. Când ajunse în vârf, văzu o mulţime de case aşezate ca-ntr-un căuş de uriaş înconjurând un castel  frumos,  dar nu foarte mare.  Satul era plin cu oameni, care grăbiţi să-şi rezolve treburile, care plimbându-se agale şi admirând priveliştea. Îşi dădu seama că ajunsese la locul potrivit, căci la poarta castelului şi prin sat zări cavaleri îmbrăcaţi în armuri strălucitoare. Trecu uşor de gărzile  ce păzeau intrarea, poate pentru că îşi vor fi spus că un băiat atât de mic nu are cum  să le facă probleme. Cum toţi păreau că se îndreaptă într-o singură direcţie, s-a luat după ei şi a găsit repede sala în care se adunau stăpânii castelului. Intră timid pe uşile masive de stejar, privind curios la minunăţiile ce se aflau înăuntru. Deodată se făcu linişte. Dinspre masa rotundă unde şedeau, vocea severă a unui cavaler se făcu auzită. Părea a fi mai marele peste ei căci începu să vorbească:
–  Ascultaţi-mă!  Cei nou veniţi să stea lângă peretele din stânga. Vor fi ascultaţi cu toţii  şi vom hotărî care dintre voi este vrednic să devină cavaler.
Veni şi rândul băiatului. Cu voce mică, începu să spună o poezie despre măreţia cavalerilor, atât de lungă şi de plictisitoare încât aceştia aproape  că  adormiră în jilţurile lor.  Când termină, unii râdeau, alţi căscau plictisiţi, iar mai marele peste ei îi spuse că mai are mult de muncit până să devină un povestitor adevărat.           
Plecă, amărât tare şi începu a hoinări prin castel.  Într-o zi nimeri pe un  coridor strâmt şi prăfuit la capătul căruia o uşă părea că-l cheamă. Deschise încetişor şi pătrunse înăuntru. Camera era goală. Se instală în ea, îşi încropi un culcuş şi-acolo, încercă de unul singur să-şi facă poeziile şi poveştile mai frumoase. S-au scurs  zile şi nopţi, atât de multe că le-a pierdut şirul.  Încercau unii să-l sperie că nu va deveni niciodată un scriitor adevărat.  Deşi cuvintele lor îl dureau şi multe lacrimi amare vărsa atunci când era singur, nu renunţă. Erau şi dintre aceia care îl încurajau, dar nimeni nu se oprea să-i dea ajutor.
Într-o seară, pe când se lupta cu versurile unei poezii ce nu vroiau să se aşeze cuminţi în strofe, în faţa lui apăru o sferă albă, strălucitoare, care se transformă în cea mai frumoasă fiinţă pe care ochii muritorilor o văzuseră vreodată.  Era tânără, cu chipul şi braţele albe, cu ochii sfredelitori cu sclipiri verzui, înţelepţi şi ghiduşi. Cosiţele  părului  lung şi roşu i se revărsau pe umeri. În timp ce-o privea  uimit, auzi un glas de clopoţel:
– Bine te-am găsit! Ce faci, copil frumos?                                 
Băiatul nu răspunse. Stătea încremenit privind făptura din faţa lui.                                  
– Băiete, dacă mai stai aşa au să te pună drept statuie în faţa palatului! spuse zâna cu un zâmbet larg.                 
Micul povestitor începu şi el să râdă.                                        
– Mă iartă, zână bună, căci ochii mei n-au mai văzut şi nici n-au crezut că există o astfel de minunăţie.                                        
Zâna îi spuse:                           
– Eram şi eu printre cei care ţi-au ascultat versurile. Mai, mai, să adorm şi eu, totuşi am zărit talent în poezia ta şi cred că ai  multă imaginaţie. Am venit să te ajut. Dar trebuie să munceşti mult căci grea este calea pe care ţi-ai ales-o.                                               
Luară la rând toate scrierile băiatului şi  vreme de doi ani şi jumătate, nu făcu altceva decât să-i deschidă ochii asupra înţelesurilor fiecărui cuvânt, asupra aşezării lor în fraze sau versuri. Tot ce ieşea din mâna lui începea de-acum  să prindă viaţă, ca sub un  val de magie.                                      
Într-o zi, când băieţelul se simţi pregătit, zâna îi spuse:                           
– Eu trebuie să plec. Şi alţii au nevoie de ajutorul meu. Tu eşti din ce în ce mai bun. Ai aripile puternice,  sunt convinsă că o să te descurci.                                        
Se prezentă deci înaintea cavalerilor, cerând o nouă şansă de a intra în rândul lor. Ei acceptară  dar, pentru a-i fi mai greu, au adus şi un meşter rival în ale basmelor să-l asculte. Copilul  începu a-şi depăna poveştile. La început,  vocea lui de-abia se făcea auzită, însă  curând prinse curaj.  Unul câte unul cavalerii căzură sub vraja poveştilor.
– Băieţelul acesta este chiar iscusit.  Unde o fi fost până acum?                           

Seara se lăsa blândă peste tot şi toate, focul ardea în vatră răspândind o aromă dulce, luna nouă scăpăra hăuri de galben, iar ei încă ascultau vechi poveşti despre flori şi albine, despre obiceiurile copacilor şi despre năstruşnicele creaturi ale pădurilor, despre munţi pitiţi sub neguri sau nori pătaţi cu roşul asfinţitului, despre taine  ascunse, ştiute doar de bătrânii vrăjitori.  Urmară apoi alte şi alte povestiri cu spiriduşi extratereştri,   dragoni prietenoşi, ciclopi deştepţi dar timizi, prinţi curajoşi, şi câte şi mai câte.  Personaje mari sau mititele se perindau dinaintea ascultătorilor iar vocea băieţelului era la fel de dulce ca  ploaia peste dealurile uscate.
– Merită cu prisosinţă să fie primit în rândul nostru, îşi spuneau cavalerii unii altora. Însuşi rivalul fu impresionat de frumuseţea istorisirilor, astfel că inima lui se deschise cu bunătate spre  băiat. Lacrimi de fericire străluceau  în ochii lui. Ridică încet capul privind spre cei din jur. Surprins, privirile îi căzură pe figura dragă ce-l ajutase să devină, iată, ceea ce şi-a dorit. Era Ina Scaietina, zâna basmelor, ce venise să vadă cum se descurca micul ucenic. Într-o clipă fu lângă ea.                     
– Îţi mulţumesc,  Zână a basmelor, pentru bunătatea ta.  Fără ajutorul pe care mi  l-aţi dat nu aş fi reuşit.           
– Eu?  Dar tu ai făcut totul!
– Dar dumneavoastră m-aţi ajutat să-mi  văd lipsurile. Vă sunt recunoscător. Nu vă voi uita niciodată!
– Chiar n-am nici un merit. Tu ai avut răbdare şi ai acceptat să le modifici de mai multe ori astfel încât poveştile tale au prins viaţă.                                                                    
– Un strop din sufletul dumneavoastră s-a strecurat în basmele mele de aceea sunt reuşite. Sunt tare norocos că v-am întâlnit!
– Aşa ne ajută Dumnezeu pe toţi. Ne scoate în cale oamenii de care avem nevoie şi trebuie să fii recunoscător şi pentru lucrurile plăcute şi pentru cele mai puţin plăcute;  toate au o semnificaţie, trebuie doar să o descoperi.
– Promit să am răbdare şi să muncesc cu toate puterile mele. Sper să fiţi întotdeauna mândră de mine.   
– Bucuria şi recunoştinţa ta mi-au mângâiat sufletul. Rămâi cu bine!                    
Băiatul ştia că mai are un drum lung şi greu de străbătut, că se va confrunta cu mari poeţi şi scriitori dar până la urmă îşi va găsi locul printre cavalerii scriitori.
Nu a mai revăzut-o niciodată pe zână. Sau poate da?

 iunie – octombrie 2006

Acest articol a fost publicat în numărul 2

2 răspunsuri

  • Chiar dacă nu ne cunoaştem, chiar daca nu acesta este textul premiat…
    Felicitări!
    Crăciun fericit şi un an ce vine mult mai bun!

  • Doru Emanuel Iconar decembrie 14, 2006 at 09:55:12

    Va multumesc pentru felicitari si urarile dumneavoastra.
    Mi-a facut mare placere ca m-ati citit si ati lasat un semn de trecere.
    Va doresc si eu un Craciun cat mai frumos si care sa va aduca numai bucurii!

    Cu respect
    Doru Emanuel



Lăsaţi un răspuns