Gură cu dragoste, roşie

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Mariana Tănase

 

– Să nu îi spui lu’ tata Neo nimic despre noi!
Nu ştiu ce nu ar fi trebuit să nu-i spun…
– Ai înţeles? Adună-te, nu mai visa cu ochii deschişi!
O ciupitură vârtoasă între coaste îmi smulseră un „da” gemut.
Ce să nu fi spus? Ce??? Despre dormeza înconjurată de covoare de lână cu motiv geometric? Despre degetul meu care adeseori urmărea desenul curb sau frânt? Despre iscodirea unghiei care într-un colţ a destrămat covorul până la iţe, curios să vază cum de stă modelul atârnat de pereţi?
– Haideţi la masă! Tata este la prăvălie, mănâncă cu noi numai deseară!
Atunci, tata Neo a luat cu gesturi largi în umeri haina şi chipia din cuier şi a ieşit în curte.
– Se duce afară, vine acuş! („afară” avea sensul de W.C., cuvânt interzis la noi când eram la masă).
Ele două mâncau, eu aşteptam. Cu ochii pe clanţa uşii. După ceva timp, tata Neo deschise uşa. Avea mâinile roşii, roşii şi din ele ieşeau aburi.
– Cine-mi dă roşii din ciorbă?
– Eu, eu!!! Poftim ia toată farfuria!
– Nu, uite, numai feliuţele acestea două!
– Ce vrei să faci cu ele?
– Le mănânc afară!
– Cea de a treia femeie ieşi să vază ce se întâmplă afară.
– Ei, ce face ăla afară?
– Nimic are treabă, sparge lemne!
– Dar ce face aşa mult?
– Tăcerea s-a pus peste guri.Lingurile lucrau în farfurii. La desert a apărut şi tata Neo.
– Mariana, aşa este că îţi place zăpada?
– Da, muuult, muuult tare! Vreau să mă dau cu sania, să patinez!
– Dar oamenii de zăpadă îţi plac? Ai vrea să ai un om de zăpadă?
– Ce este acela?
– Nu ştii?
– Nnnu…
– Dar câţi ani ai, ştii?
– Am patru ani şi jumătate!
– Să ţii minte că la patru ani şi jumătate ai făcut cunoştinţă cu primul tău om de zăpadă!
– Unde-i, unde????
– Mâine dimineaţă să ieşi în curte să-l cunoşti!
– De ce nu acum?
– Acum aş vrea să stăm puţin de vorbă…
S-au spus cuvinte, s-au dus cuvinte… Au luat cu ele misterul clipei, i-au pus aripi. Un somn lung, dospit între plamuma de lână, groasă, şi pufoasă, carpetele mele cu modele geometrice făcute de comandă din lână în războiul de ţesut , legănată de inocenţa copilăriei.
Dimineaţa cu flori de gheaţă la geam, acele flori care în fiecare dimineaţă de iarnă aveau altă formă, dar niciodată miros! Că doar le-am încercat de-atâtea ori cu vârful nasului! Apoi focul din sobă le topea, le dădea semnal de ofilire. Plecau cu picuri mici la vale pe lemnul uşii.
– Să ştiţi că eu nu dorm! Este prea multă linişte!
– Ce este?
– Linişte! Unde este tata Neo?
– A plecat.
– Când? Cum a plecat? Eu vreau să îl întreb dacă mă iubeşte, apoi poate să plece!
– Hai du-te afară la joacă!
Îmbrăcată cu hăinuţa de stofă groasă am ieşit în curtea care contrasta cu crengile pomilor şi tufa de liliac din grădină. Zăpada stătea blană groasă peste toată grădina, peste crengi, numai pe cimentul curţii adăsta strat subţire. Privesc în partea opusă în lungul aleii de ciment şi văd ceva mare, alb, imens, înalt. Mă apropii ca magnetizată. Erau trei bile mari, mari de zăpadă puse una peste alta.În cea de la mijloc stătea înfiptă mătura cu coadă. Am dat ocol acestui gând încolţit, dar pe la spate. Da! Era omul de zăpadă promis!
– Ştii omule de zăpadă, eu vreau să îţi spun o poveste! Dar mai întâi vreau să văd cu cât eşti mai mare decât mine.
Ne-am măsurat umăr la bulgăr şi a rezultat că eram cu capul în dreptul măturii înfipte. Doamne! Ce frumos mai era! Avea nasturi negri şi rotunzi de cărbune pe ditamai burta! Iar pe cap cratiţa cea mare de sarmale! Ochii rotunzi şi mari erau negrii din cărbune antracit. Un morcov hazliu în loc de nas! Iaaa uite… Brusc m-am întristat. Gura râdea din buzele roşiilor din ciorbă.
– Vai! Omule de zăpadă, aş vrea să te sărut pe gura ta, apoi să îmi spui, să aud dacă tata Neo mă iubeşte! Hai te rog!!!
L-am luat în braţe pe omul de zăpadă, l-am strâns tare, tare, şi ştiu că am stat mult, mult timp aşa. M-am trezit în pat. Tăticu îmi zâmbea şi îmi ţinea mâna.
– Uite, acuma plec şi îţi aduc ceva frumos când mă întorc, dacă eşti cuminte şi mănânci.
– Dar omul de zăpadă mănâncă şi el?
Nu mai ştiu răspunsul, grimasele celor din casă, vorbele… Nu mai ţin minte nimic. Febra, vârsta crudă, le-a diluat sau şters. Nu mai ţin minte decât că peste trupul meu s-a pus o lumină, o pace, am simţit o chemare, am deschis uşa! Afară era un soare care m-a izbit în simţuri cu arome de liliac. Am căscat uşa larg să întreb soarele de ce este aşa de cald, unde este omul meu de zăpadă! Unde…
– Stai lângă ea că deschide ochii!
– Dar de ce mă păziţi? Eu nu am furat omul de zăpadă!
– Nu, nu tu l-ai furat! Ştii…
– Dar de ce miroase iarna a liliac!?!?
– Ah!… Explică-i tu, Elena…
– Ştii, Mamanga, oamenii de zăpadă se topesc primăvara…
– Dar este iarnă! Eu am strâns pe omul meu de zăpadă la piept! Să se încălzească şi …
– De ce l-ai luat în braţe?
– Să îmi spună dacă mă iubeşte!!! Dar acum este soare şi am deschis uşa şi nu mai era!
– A venit primăvara, Mariana…
– Dar tata Neo, unde este?
– S-a topit, ai visat…

Acest articol a fost publicat în numărul 5

Lăsaţi un răspuns