Gianni Riotta s-a născut la Palermo în 1954. A făcut studii de logică la Universitatea din Palermo şi de jurnalism la Columbia University din New York. A lucrat pentru diverse ziare la Roma, fiind apoi trimis special al cotidianului „Corriere della Sera” la New York. În prezent este editorialist la acest ziar, predă ştiinţele comunicării la Universitatea din Bologna. A fost directorul telejurnalului Tg 1 al canalului public tv RAI. Cărţi publicate: Cambio di stagione, ( Feltrinelli,1991), o culegere de proză scurtă, căreia i-au urmat romanele Ultima dea (ivi 1994), Ombra (ivi 1995), Principe delle nuvole (1997), Alborada ( 2003), ultimele două apărute la Editura Rizzoli.
Istoria, cu întregul ei cortegiu de ideologii şi doctrine, în cazul de faţă epoca fascismului mussolinian şi anii imediat de după eliberarea Italiei, este adevărata protagonistă a prozei autorului italian. Ea se însoţeşte cu destinele şi existenţele acelor oameni care încearcă să făurească Istoria sau să o schimbe. Nu lipseşte, bineînţeles, motorul de care Istoria are nevoie pentru a merge înainte, altfel spus, războiul. bătăliile, conflictele, într-un cuvânt violenţa oarbă dezlănţuită de om, cu tot ceea ce derivă din ea.
Prinţul norilor , al treilea roman semnat de Gianni Riotta, şi al cărui titlu este o aluzie directă la celebrul vers baudelairian din „Abatrosul”, „pare să dea forma cea mai desăvârşită numeroaselor solicitări existenţialiste reieşite din povestirile debutului” (Giuseppe Saja). Protagonistul naraţiunii, colonelul Terzo, teoretician al artei militare, e convins că strategia marilor bătălii (de la războaiele punice până la participarea Italiei mussoliniene la campaniile din a doua conflagraţie planetară), concentrată în Manualul vieţii strategice pe care îl redactează, precum şi Enciclopedia bătăliilor, comandată lui de însuşi Galeazzo Ciano, personaj oficial al regimului , este o metodă infailibilă nu doar pentru comportamentul nostru în viaţa de zi cu zi, ci şi pentru a stabili în ce proporţie războiul şi viaţa ţin de domeniul Fatalităţii.
Carlo Terzo evoluează sub imperiul unei anxietăţi mână-n mână cu tandreţea, discreţia şi luciditatea; spirit reflexiv şi introspectiv, se confruntă o dată pentru totdeauna cu „inutilele ruine” ale propriei vieţi. Între timp el nu încetează să creadă că prin studierea războiului, va putea să prevadă şi să înţeleagă resortul ascuns al mersului lumii şi totodată al minţii şi sufletului indivizilor, devenind astfel invulnerabil faţă de durere şi destin. Abia când va coborî între oameni adevăraţi, Emma, Salvatore Dragonara, Fiore etc., Carlo Terzo îşi va da seama în ce imensă iluzie şi recluziune voluntară trăise. Romanul lui Carlo Terzo ca personaj tragic abia acum va începe, odată cu ceea ce părea a fi o excursie de plăcere la Catania, la poalele muntelui Etna.

Editura Rao, 2009, 346 p., traducere din limba italiană de Geo Vasile