Adriana Gheorghiu

Cum se face că ţi-ai pus pijamaua cu căpşunele şi nu cea cu pisicuţe? Cred că ştiu de ce: vrei să-ţi spun o poveste despre căpşuni. Dar despre una cu căpşunica năzdrăvană şi pisicuţa la fel de năzdrăvană, ce-ai zice?

Toată dimineaţa, eu şi mătuşa ta, Tala, am cules căpşunile din grădină. Aşa că spre seară, când soarele îşi duce încet, încet, razele lui galbene la culcare, ne-am aşezat amândouă la un ceai, pe terasă şi am început să căutăm reţete cu căpşuni. Tocmai când credeam c-am dat peste cea mai potrivită numai ce auzim dinspre grădină ceva ca un foşnet, apoi ca un glas.

Lăsăm noi deoparte reţetele şi dăm fuga în grădină. Când colo ce să vezi: crenguţele şi frunzuliţele unei tufe de căpşuni se agitau de zor. La început am crezut că e o pasăre care îşi rătăcise drumul spre cuibul de seară. Dar nu era o pasare. Era o căpşunică, care, cum a dat cu ochii de noi, a şi început să ne ia la rost.

-Vedeţi cum sunteţi! Pe toate surioarele mele le-aţi pus în coşuleţe şi le-aţi dus în casă, numai pe mine m-aţi lăsat aici, singură. Ce inimă aveţi voi ? Surioarele mele au să facă dulceaţa bună şi aromată , iar eu am să stau aici, să mă bată vântul şi ploaia. Mai vedeţi voi vreo altă căpşunică prin tufe? Nici una! Nici una cu care să stau şi eu de vorbă sau care să-mi ţină şi mie de urât.

- Dar tu unde ai fost? Că doar noi am căutat sub toate tufele, am încercat eu să-i explic.

- Ce credeţi că eu nu pot face dulceaţa bună? a continuat căpşunica.

- E greşeala noastră. Sincer ne pare rău, a intervenit şi mătuşa ta.

- Şi apoi, nu-i târziu nici acum să te luăm şi să te ducem la surioarele tale, a mai adăugat ea.

-Adevarat? E chiar adevarat?

Căpşunica s-a bucurat aşa de tare, încât era cât pe-aci să-şi piardă echilibrul şi să cadă în grădina vecină, dacă n-ar fi fost mătuşa ta s-o prindă de codiţa ei mică verde.

-Da, adevărat. Ţi-am spus că a fost o greşeală. Nu te-am văzut. Uite, vezi, stăteai ascunsă aici, sub tufa asta de lângă gard.

-Da. Aşa e. Trebuie să recunosc că e şi vina mea. Pentru că, în timp ce voi eraţi aici, a apărut pisicuţa din vecini , Floricica. Aşa o strigă stăpânii ei, pentru că îi plac florile. Da. Floricica a trecut pe lângă gard şi a mieunat aşa de frumos că m-am aplecat din tufă să-i răspund şi am mai rămas agăţată de crenguţa asta de lângă gard. Pentru că vedeţi voi: Floricica vine în fiecare dimineaţă şi ne spune “Bună dimineaţa”, iar seara “Noapte bună”

- Trebuie să fie o pisicuţă deosebită!

- Da. Aşa e. Toate florile de aici din grădină se apleacă din tulpinele lor, când trece Floricica. Acum că ştiţi că este şi vina mea, mă mai luaţi de aici?

- Sigur că da. Doar ţi-am promis, i-am răspuns eu.

În timpul acesta, soarele se lupta cu o ultimă rază galbenă s-o ducă la culcare.

Iar eu, încet, m-am aplecat, am desprins căpşunica năzdrăvană de tufă, şi vesele, eu şi mătuşa ta, ne-am întors în casă şi am pus-o în vârful coşului, alături de celelalte surioare ale ei.

Din clipa aceea, n-am mai auzit nici un foşnet, nici un glas de căpşunică, iar în anul acela dulceaţa de căpşuni a ieşit, într-adevăr, mai bună ca niciodată.

Şi tot în anul acela, ne-am împrietenit şi noi cu Floricica, pisicuţa căreia îi plac florile, dar… şi căpşunelele.

Noapte bună, Antonia!