Veronica Plăcintescu
fragment dintr-o lucrare premiată la concursul literar “Visul”, ediţia 2006 

 A venit toamna… Câte compuneri nu începeam aşa în clasa întâia?! Câte frunze nu culegeam de prin via bunicilor şi umpleam plasele în care de obicei cumpăram pâinea?

Hai s-o luăm de la capăt!… A venit toamna… Acoperă-mi inima cu ceva??? O Doamne… câtă versificaţie în fiecare literă…

Nu!

Veni toamna! An universitar de octombrie început; cortine de frunze deschizând scene pentru stagiunea la teatru; cafea caldă la cofetării; bunici plimbându-se agale pe lângă cărucioare, în care gânguresc, de sub căciuli cu moţ şi imprimeuri cu personaje ilare, nişte boboci de copii cu ochii mari sticlind în culori de malţ; urme de picături diforme de ploaie, pe statui în parc; lacuri veştede, acoperite pe alocuri de o pojghiţă ruginită de frunze; câini în iarba cartonată; viori pe după geci fumurii; ghete noi/ ghete vechi; colecţii de modă de sezon; noi campionate de snooker; creştere de impozite… şi mult lemn semidezbrăcat, mirosind a umezeală şi sare.

Veni toamna cu baloane şi vată de zahăr şi cu o poză neaşteptată în Cişmigiu cu mine şi Marius…

Câte lacrimi aduce toamna, nu? Adică hai să raţionăm puţin procesul de îmbătrânire a naturii… Invită la meditaţie, maturitate, ateneu şi… lacrimi… Chiar poate folosi drept pretext bun când te supară/ întristează ceva/ cineva. “E din cauza toamnei”; “Nu suport culoarea frunzelor”.

Veni toamna! Ba nu; rectific: A venit toamna! Păsările pleacă în ţările calde, furnicile fac ultimele pregătiri pentru iarnă, bunicu’ face vin, bunica zacuscă, mama îmi ia culori pentru şcoală, iar Eminescu îşi scrie ultimul dor lângă teiul său în paragină. Şi vorbind de monsieur M.Eminovici,… cât de vechi este Iaşiul… Adică este vechi de când lumea şi pământul, dar mai vechi este toamna, când Copoul frige sub auspiciul tălpilor studenţilor şi o dată cu slabul fum de ţigară, mentol şi frunze arse. Dar să mă-ntorc în Bucureşti… E răcoare, sunt nori, avioane cu reacţie în înalt şi sirenele de ambulanţe îmi bruiază semnalul la telefon. Tramvaiele merg şi nu prea, într-un mod aşa ridicol, că îţi vine să… trimiţi câinii pe iarba RATB-ului.

Dumnezeule… Veni toamna! Mi-e foame, dar nu-mi cumpăr decât cărţi, brăţări din piele, bilete la teatru (aşa MASIV!) şi, “ocazional”, Coca Cola.

Veni toamna… Ia uite un tată cu fiul pe umeri verificându-i de vreo două ori şireturile şi spatele! Iată şi un El şi o Ea de mână pe cărare… Cu cât prost gust e îmbrăcată ea… Aaa, şi la vreo două bănci depărtare (mai exact trei), e vânzătorul de ziare de la care mi-am luat periodicul în tramvai dimineaţa. Dar uite şi ceva ce-mi place: un cuplu frumos. Ea, cred că e în luna a şasea, iar el duce plasa de cumpărături. Blugi, voci coborâte, viitor şi toamna…

Of, Marius, când ni s-a retezat nouă viitorul? De când nu mai vine toamna la noi? De ce nu mai facem poze în Cişmigiu, când se aştern frunzele pe lac? De ce nu mă mai aperi de ploaie cu geaca ta? De ce îmi cazi odată cu restul? De ce te-am părăsit, Marius? De ce am plecat şi n-am mai venit? Aminteşte-mi, că eu am uitat şi uit sistematic, aşa cum am uitat cât de specială îmi e toamna. Mereu va fi noiembrie… Ba nu… Mereu a FOST noiembrie… Acum, veni toamna!

2 comentarii la “File de jurnal”