Copilăria are părul blond
împarte căldură şi culege zâmbete
culorile n-au stare
iar drumul până la soare e scurt

Copilul râde
se joacă cu atenţia celor din jur
caută să prindă lumina, să învingă noaptea
el visează să fie mare
se bucură şi cântă despre lucruri simple

Copilul plânge
a uitat să se joace
caută iubirea-n costume obscure
el visează regăsirea în suflet naiv
bucuria se vinde la colţ de stradă
iar cântecu-i viaţă.

Lasă-mă să exist!

Aprinzându-ne și stingându-ne

ce frumos, nu
hai lăudaţi-mă!

Respirându-ne
trecem unul prin celălalt
ca mâna prin apă
lasând urme
de neşters…

Apropo ! –
nu
ţi-ar surâde
îti spun ţie
celei mai deştepte şi fumoase
de pe Visul

să călcăm împreuna cimentul din faţa teatrului Graman ?

Ne mângâiem tăcuţi cu mâini tremurătoare,
după ce ne-am purtat dorinţele spre cer,
făcând să uite timpul de-a lui numărătoare,
să uite să mai curgă, să-ngheţe în mister…

Ne odihnim privirea, doar ochii îşi vorbesc,
e rândul lor să-şi spună cât se iubesc de mult,
până ce dulce somnul, venind cumva firesc,
s-aducă multe şoapte… cu tine să le-ascult…

Şi înveliţi fierbinte, cuprinşi de toropeală,
am adormit zâmbind, ca doi bujori sfioşi,
sfârşind îngemănarea c-o dulce oboseală,
pe care am simţit-o, iubindu-ne setoşi…

Am ieşit să mă plimb
nu mai văzusem de mult colţurile tăcute ale oraşului
mi-era dor să mă desprind de camera
ce mă ţinea închisă de câteva zile
pe deal liniştea e mult mai adâncă
se văd crucile şi casele nou zugrăvite
cerul se surpă, iar păsările caută o altfel de căldură
aici sus pomii se înalţă în mine
puterea parcă te strânge în braţe
şi ţi-ai striga numele să asculţi dacă te auzi
să vezi dacă te aude cineva
dar nu ai timp, asta îţi trece prin minte

când sunt singură în capul meu e un trafic continuu
lumea se adună şi ţin conferinţe interminabile
fiecare în legea lui

deasupra oraşului sunt mai mare
ceva din mine se înalţă deasupra mea
şi cu ghearele scoase vrea să cuprindă pământul
dacă m-aş vedea, aş plânge de multe ori
nu ştiu cine lasă demonii să intre în mine
se ascund în inconştient
stau la pândă şi ies când e linişte
uneori mi-e teamă să stau singură
mă tem că ar ieşi din mine şi n-aş putea răspunde
şi vreau să-i alung, chiar vreau
e ca şi când aş pune instinctele în cămăşi de forţă
şi le-aş lega să nu mai scape
uneori reuşesc
alteori descarc tot ce se află în sine, apoi tac
abia atunci liniştea coboară şi-n mine
şi mă simt om.

Cîteodată mă dor cuvintele
la capătul dinspre nord al iernii,
alteori sîngerez sub frînghii de ape şi-mi pare
că nu mai aud nici măcar întrebările, pe care de obicei
mi le pun singură, ameţită de soare
şi regretul de a nu-mi fi de ajuns poteca şerpuită
la care duce Karuma.

De mîine mă voi privi din nou în oglindă
mai tulbure, mai gri,
cu un suflet bîntuit de îndoieli
de parcă asta mi-ar fi singura datorie
irepetabilă,
a failure of feeling, altfel, nimic care să mă deruteze
din ceea ce se cheamă un peisaj obişnuit
într-o altă ordine, după colţ, pe furiş
crengile unor arţari bătrîni amestecîndu-se cu lumina
într-o formă de fugă la două voci,
noi înşine străini în propria-ne viaţă.

Dincolo de formele cu care ne-a obişnuit
neoclasicismul,simt gustul palmelor tale
şi ştiu că ne aparţinem cu ochii închişi
pînă la sfîrşit.

Motto: Cultura este suma tuturor formelor de artă, de iubire şi de gândire, care, pe parcursul secolelor, l-au ajutat pe om să fie tot mai puţin înrobit. (ANDRE MALRAUX)

Subsemnaţii, scriitorul, jurnalistul Marin Toma- Călăraşi, poetul, publicistul Dorel Mihai Gaftoneanu- Botoşani, scriitorul Nicolae Rotaru- Bucureşti, publicista Emilia Ţuţuianu Dospinescu- Roman, poetul Mircea Dorin Istrate- Tg. Mureş, prozatorul, poetul Ion Ionescu-Bucovu, poeta Nadia Cella Pop- Braşov, scriitorul Emil Lungeanu- Bucureşti, …, iubitori de literatură, ne-am constituit în Grupul de iniţiativă de la Botoşani al manifestului „Primăvara culturii româneşti” pentru a semnala impasul major al culturii româneşti moderne, în care mediocritatea generalizată, specifică societăţii româneşti, a adus cultura într-un con de umbră, mediu insalubru pentru spiritualitatea noastră.

Trecerea de la literatura încorsetată tematic şi stilistic sub imperiul dogmatismului comunist la literatura de expresie liberă, neîngrădită, s-a împotmolit sub semnul experimentului empiric al limbii române vorbite şi scrise. Suntem aidoma unui cetaceu fără apărare, asfixiat de tentaculele unui gigant octopus al nonculturii.

Dragi poeţi, prozatori, artişti plastici, oameni de cultură, de ştiinţă, oameni de afaceri, cititori care simţiţi româneşte, vă chemăm să ne fiţi alături, pentru a ne face auzit glasul, prin care :

1. Vom milita pentru dezgheţul crizei de identitate, de curaj, de umor, inspiraţie şi originalitate a majorităţii creatorilor de cultură autoînregimentaţi într-un postneomodernism neclar definit.

2. Facem apel la revitalizarea fenomenului intercultural şi promovarea lucrărilor care au la bază bogăţia de idei şi de limbaj.

3. Susţinem estomparea creaţiilor literare ce abundă în cuvinte vulgare şi expresii obscene, elemente  de cultură decadentă în prag de colaps şi izolarea promotorilor acestui flagel artistic, prin oferta unei alternative de bun gust.

4. Dorim aducerea în prim plan a creaţiilor enciclopedice ancorate în cultura autentică, istoria universală şi gândirea filozofică si nu încurajăm amalgamul de compoziţii ce cuprind cuvinte lipsite de sens şi logică, fără nici un fel de rădăcini în operele înaintaşilor europeni, inclusiv acelea ale fiinţei româneşti.

5. Sprijinim punctele de vedere ale liderilor şi formatorilor de opinie, cărturari  cu personalitate prestigioasă şi competenţă autentică.

6. Ne împotrivim ignorării importanţei existenţialismului ca sursă de inspiraţie tematică şi ca bază a sistemului de valori al neamului nostru.

7. Ne opunem cu fermitate imposturii, inflaţiei de non-valori, a platizării la un nivel scăzut a creaţiilor şi creatorilor, şi protestăm împotriva implicării factorului politico-economic predominant peste cel cultural şi a corupţiei generalizate de sus până jos în promovarea produselor subculturale ca etalon de referinţă.

8. Denunţăm marginalizarea tot mai accentuată a creatorilor în vers clasic cu figuri de stil şi elemente de prozodie, a compoziţiilor de factură eminesciană dar şi a poeziei moderne purtătoare de mesaj.

…

Constatăm că modelul consacrat al poetului-voce al cetăţii, exemplul uman de demnitate, moralitate, patriotism şi verticalitate, portstindardul conştiinţei spiritualităţii de limbă şi de neam este astăzi total demodat. Avem în schimb o adevărată inflaţie de false modele  şi de aşa-zişi prozatori şi poeţi la toate saloanele mondene, stipendiaţi cu banii cetăţeanului contribuabil, ca să-şi etaleze refulările intimiste şi angoasele de lux.

În ce măsură mai putem vorbi astăzi de sinceritate emoţională, de spontaneitate creatoare, investiţie de sentimente  şi fantezie, de ardere interioară, de conştiinţă naţională, de cultură de neam?

O întrebare retorică la adresa criticilor de artă… Opinia  noastră este că, în funcţie de cum ne vom raporta la această întrebare, ne vom poziţiona într-un fel sau în altul faţă de:

- cultura moştenită de la întemeietori;

- atitudinea civică şi conştiinţa de limbă şi de neam;

- spinoasa problemă a naturii compoziţiei sau a subiectului tratat;

- ţinuta estetică şi de mesajul transmis.

Nu ne propunem cultivarea paseismului utopic, o reîntoarcere la vremea lui Alecsandri, Negruzzi, Alecsandrescu, Bolintineanu, Eminescu, Obodescu, Haşdeu, Macedonski, Goga, Sadoveanu şi nici la o Cântare a României a lui Russo.

Nu suntem nici partizanii fariseimului şi festivismului patriotard practicat în anii de dictatură comunistă.

Refuzăm, de asemenea, configurarea unui bulgăre de zăpadă, generator de conflicte sociale si psihologice. Dar nici nu putem rămâne în pasivitate absolută.

La concursuri şi festivaluri regăsim, câte jurii, tot atâtea liste de nominalizaţi pentru premii, în lipsa unor criterii de apreciere recunoscute de o masă cât mai largă de critici literari.

S-a tot semnalat în presă că se cheltuiesc sume mari din banii publici pentru un festivism literar de ochii lumii, mai degrabă campanii de imagine mascate pentru ochii unui electorat insuficient de maturizat şi derutat de flash-urile şi acordurile marşurilor electorale.

Mai mult decât atât, nu puţine sunt vocile care susţin că, pe măsură ce valoarea premiilor este tot mai consistentă, pe de altă parte obiectivitatea aprecierii diriguitorilor are tot mai mult de suferit.

Şi critica literară are a se primeni în criteriile de evaluare- criticii consacraţi au o mare responsabilitate în încurajarea vedetismului veleitar.

Nu agreem gruparea pe diverse zone ale ţării a scriitorilor, divizare cu efecte nefaste asupra colaborării între membrii aceluiaşi grup şi care produce nesfârşite convulsii între diverse orientări literare.

Susţinem teoria coexistenţei valorilor, a stilurilor de creaţie şi a operelor şi nu cea a perimării acestora, cu trecătoarele mode ale zilei.

Apreciem în mod deosebit articolul “Poezia încotro?” a profesorului Ion Ionescu-Bucovu, al cărui conţinut ni-l însuşim ca document orientativ în conturarea prezentului curent literar neoromantic, mişcare  ce îşi propune regăsirea frumosului din poezie, acel estetic al bunului gust la fel de necesar şi în muzică şi în pictură.

Sperăm ca prin apelul nostru total dezinteresat să găsim ecou în rândul pasionaţilor de literatură sănătoasă şi a iubitorilor poeziei tradiţionaliste şi aşteptăm implicarea activă a profesorilor de la catedră, a tuturor celor implicaţi în consolidarea fundamentului educaţional al tinerei generatii şi a publiciştilor consacraţi.

Tuturor le reamintim vorbele nemuritoare ale marelui nostru povestitor Ion Creangă : ,,Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi citit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu (noi) atâta m-am (ne-am) priceput şi atât am făcut.”

Prezentul manifest a fost întocmit în anul împlinirii a 100 de ani de la scufundarea Titanicului, an pe care ni-l dorim să marcheze piatra de hotar a apariţiei unui reviriment poetic- dezgheţ naţional prin popularizarea acestui curent literar neoromantic de sorginte botoşăneană.

Încheiem cu binecunoscutul citat al lui Garabet Ibrăileanu: “Literatura este oglinda vieţii.”

VIVAT ARS POETICA! VIVAT, CRESCAT, FLOREAT!

Grupul de iniţiativă al manifestului literar “Primăvara culturii româneşti“ BOTOŞANI, 15 ianuarie 2012

P.S.: Am primit zeci şi zeci de mesaje de felicitare, încurajări şi urări de reuşită de la oameni cu totul deosebiţi din oraş şi din ţară dintre care menţionăm câţiva: Virginia Paraschiv- critic şi eseist, Baia-Mare, Mihai Ganea- prozator, Baia-Mare,  J. Stavaru- jurnalist, Drobeta Turnu-Severin, D. Petraş- poet, Botoşani, D. Acostăchioaei- Rm. Sărat, C. Cristea- Bucureşti, D. Pătăşanu- Orşova şi D. Gavril- Paşcani, iubitori de poezie, M. Puşcaşu- colecţionar de artă, Botoşani şi mulţi, mulţi altii. Vom reveni cu detalii.

Sunt clipe care poartă pe umeri mantii grele,

frânturi lăsate-n voie, zburdând ca într-o joacă,

momente care-ascund trăiri adânci în ele,

ajung din alte vremuri, spre alte vremuri pleacă.

Aşa-mi şopteşte vântul ce tânguie prelung,

ştiind c-am învăţat spre cer ca să privesc,

el strânge iute norii, eu iute îi alung,

din gândurile care, acum în mine cresc…

Cresc gânduri printre şoapte, catifelaţi fiori,

ieşind către lumină… uitând deja de teamă…

după ce în ascuns, de mult prea multe ori,

s-au mulţumit să plângă… s-au mulţumit să geamă.

E la spate
ca la păpuşi
uşa
cutiei craniene.

Da bineînţeles că da
ţi-am lăsat cheia
sub preş
ca pe vremuri.

Propietarul
o să doarmă
buştean

iar noi o să ne facem de cap
ca două cuvinte
din capăt de vers.

Plouă invers… Pământul pe cer…
Ia floarea asta de apă
si prindeţi-o-n păr
să te pot recunoaşte atunci… şi acolo…

Boeinguri de hârtie
lansează poezii
de ce astăzi
iubito
întârzii ?

Spectacolul
e gratis
pe

Versuri şi creaţii!

O, visătoare mică
te-oi aştepta
prin staţii

ninsori
ploi
artificii
bilete de lumină

volum
nespus de graţii.

de ce nu-mi vii -
tu, vină !

Îi mulţumesc lui Eminescu…
Îi mulţumesc lui Eminescu –
Fără el, aş fi fost altul…
Fără el, n-aş fi putut scruta Înaltul.
*
Îi mulţumesc lui Eminescu –
El mi-a dat tâlcul
Ca să pot pătrunde Adâncul.
*
Îi mulţumesc lui Eminescu –
El mi-a dat scânteia
Ca să pot adora Femeia.
*
Îi mulţumesc lui Eminescu –
El mi-a dat darul
Ca să pot străpunge Hotarul.
***
Îi mulţumesc lui Eminescu!
Fără el aş fi fost altul…
El mi-a dat tâlcul,
El mi-a dat scanteia,
El mi-a dat darul
Ca sa pot trapunge Hotarul:
Dincolo de mine,
Dincolo de tine,
Dincolo de ceaţă,
Dincolo de viaţă –
Pân’ voi reuşi
„Să-nvăţ… a muri”.

Oglinda
Mă ştie
din copilarie…
Şi de atunci mă-ngână
oglinda nebună,
desenându-mi chipul,
măsurându-mi timpul…
*
Oglindă, oglindă,
unealtă de-osândă,
vine de-acum timpul
să îmi ascunzi chipul…

Şi… adu-ţi aminte
de cel dinainte…

Clopotul
Prin veacurile trecerii fugare,
Cu noi în legea vieţii prins,
El sparge liniştea din zare
Dând grai metalic bocetului stins.
*
Prin el strămoşul meu uitat –
Cu tânguiri de bronz în glas
Şi răsuflarea-i rece – şi-a strigat
Cuvântul frânt de bun-rămas.
*
Prieten bun a fost şi cu bunicul
Căci despicând în două valea,
Mai lesne boii-i trăgeau dricul,
Mai lină parcă-i era calea.
*
Cât despre dangătul cel care
Striga plecarea tatei înspre astre,
Şi-acum aud ecou de jale
Întors din depătările albastre…
*
Îmi va sluji şi mie clopotul, la rând,
Mă va-nsoţi în măguri, spre Ceahlău,
Şi se va-napoia cu glas plăpând
De poezie tălmăcită în ecou.

Judecaţi-mă…

A scrie poezie,
ziceţi, e ceva indecent,
e ca şi cum,
cu mână vinovată,
ai ridica rochiţele florilor…
Ce faptă ingrată!
*
Ruşinează-te deci, poete!
Ţi-i de-ajuns
că florile există…
E fără socoteală
să risipeşti pentru ele
atâta cerneală…
*
Cuvintele?…
Cuvintele sunt amăgiri
Cu chip de fecioare
în calea orbului,
sunt flori fără petale.
*
Nu vinde iluzii deci, poete!
Căci e lucru ştiut,
încă de pe vremea lui Ovidiu,
că a scrie poezie
e o impostură, ba,
e chiar o nebunie…
***
O, iarta-mă, judecătorule,
cer îndurare!
Dar eu scriu despre floare
fiindcă, la naştere,
o ursitoare
mi-a turnat cerneală
în scăldătoare…
***
Şi nu s-a dat încă
sentinţa definitivă,
poetul rămânând
un nebun în… derivă.

Drumul

Omul şi-a vrut
mereu calea lină;
lucrurile nu trebuiau
să-i fie stavili…
De aceea şi-a ferit din cale
chiar şi munţii.
A uitat însă
de el şi de semeni –
hopuri vii,
presărate pe potecă,
de la capătul începutului
până la cel al sfârşitului.
*
Mereu drumul vieţii,
acum spoleit cu asfalt –
ingredientul iluziei…
*
Nu vă împotriviţi
Drumarului căilor noastre!…

Creşteam împreună
cu munţii
oraşele.

Sângele nostru
când linişte
când furtună.

Netezeam apoi totul
ca-n palmă
să nu rămână cumva riduri
pe obrazul timpului

Pururea tineri!

Ningea fără mine.
Şi ningea atâta de frumos
fără mine
în visul
Omului de zăpadă.

La început a fost marea?

Oricum trecutul e o corabie trasă la ţărm
de simt în mine o aşa de adâncă tristeţe,
val după val celulele mor
stinse lumini în dosul perdelelor epidermei.

În curând voi pleca.

Muntele ne poartă în spinarea lui tăbăcită
ca pe nişte rucsacuri cu cărţi
şi nu-mi va rămâne altceva decât să privesc
casele înşirate în vale
ca pe nişte oameni
obişnuiţi să ascundă câte ceva.

Mucegaiul se întinde
Într-a noastră crudă țeastă.
Cugetul ușor îmbată
Destrămând a firii ață.

Câmpuri mov de levănțică,
Toate florile din lume,
Că e mare, că e mică,
S-ale cugetului spume

De-s udate cu lectura
Pe pămțntul roditor
Vei avea ce pune în gura
Într-al vieții viitor.

Căci o minte mai bogată,
Cumpenele vieții sare
Și a lumii rece gloată
Ce ne calcă în picioare.