Fata stepelor

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

George  Arhip

 

– Cireşe?
Întoarce capul spre mine. Un zâmbet uşor, larg, frumos. Ochi luminoşi.
– Poftim?
– Cireşe? zic eu, iară, şi arăt spre biluţele de lemn, vopsite roşu, ce ţin bretelele rochiţei.
– A! Da, cireşe, dacă vreţi… Au povestea lor… Mi-s tare dragi… Le am de când sunt mititică… ştiţi, eu îmi fac rochiile şi… hainele, singură…. Mărgeluţele astea le-am găsit acum o lună… uitasem de ele…
O privesc. Vorbeşte un pic greu. Nu stâlceşte cuvintele, dar se vede că se munceşte.
– Îs de la o salbă de mărgeluţe… Mi le-a luat tătuţa, când eram mititică, de la un bâlci… Ştiţi ce-i aia bâlci?
Zâmbesc. În mintea mea, repede se înfiripă o imagine şi o muzică. Or fi şi prin alte părţi, nu ştiu, dar la noi, în Moldova, sunt bâlciurile – care încă se mai ţin – de la întâi august până la Sfânta Marie.
Aşa că o privesc în ochi şi încep să cânt:

 

Se-nvârt căluşeii,
Se-nvârt căluşeii,
Şi glasul lor zboară pe aripi de vânt,
Copiii aleargă spre zare cu zmeii,
Departe-s, departe-s şi nu-i mai ajung,
Copiii aleargă spre zare cu zmeii,
Departe-s, departe-s şi nu-i mai ajung.

Mă priveşte şi parcă dă a lăcrima. Închide ochii şi dă uşor din cap, în ritmul muzicii pe care abia o murmur, să nu audă şi ceilalţi. Trebuie să fie doar pentru ea.

 

*

Întâmplarea? Zice o vorbă: răscrucea căii omului cu voia Domnului. Se aşezase, mai în urmă cu jumătate de oră, lângă mine. Nu ne-am prezentat. Doar ne-am privit şi am dat uşor din cap. Amabili. Dar, în jumătatea aceea de oră, a venit dinspre ea o putere pe care o simţeam aproape organic, material, că mă pătrunde. Puţini sunt oamenii cu o asemenea forţă şi, iată, eu eram lângă un asemenea om. Dar… dar timp de jumătate de oră a privit fix, spre înainte, fără o vorbă, fără să clipească. N-am îndrăznit, decât târziu, acum, cu cireşele…

 

*

– Ştiţi, eu sunt româncă, dar capul meu gândeşte pe ruseşte. Îmi trebuie un pic de timp… Ştiu cântecul. Era şi pe la noi, la bâlciurile noastre. Nu l-am mai auzit de mult…. Cred că de când eram mititică. Dumneavoastră?
– Tot de atunci, zic eu repede, fermecat de privirea ei şi… de toată făptura ei… Doamne, dacă ai vrut să mă întorci spre tine, atunci ai trimis îngerul potrivit…

 

S-învârt căluşăii,
S-învârt căluşăii,
Şî glasul lor zboarî pi aripi di vânt,
Copiii aleargî spri zari cu zmieii,
Diparti-s, diparti-s şî nu-i mai ajiung,
Copiii aleargî spri zari cu zmieii,
Diparti-s, diparti-s şî nu-i mai ajiung…

În gura ei, cântecul sună altcumva, moale, duios, a jale, a lucruri neîmplinite, a dor de nemărginire…. Îmi dau lacrimile… Instinctiv, îi iau mâna în mâna mea şi i-o strâng. Nu spune nimic, dar lacrimi îi dau şi ei la colţurile ochilor. Atunci s-a făcut o lumină în mintea mea, ca la început de lume: eram unul pentru altul. Am strâns ochii şi mâinile, şi unul şi altul… Nu ne-am spus nimic… Vorbeam unul cu altul, dar fără gură… Doar minţile noastre… Cu mâinile strânse una cu alta, cu ochii strânşi a bucurie şi durere de găsire… Cât or fi umblat prin lume sufletele noastre fără noi, ca să se găsească?…. Peste munţi, munţii mei şi peste întinsele stepe, stepele ei…. ca să se găsească aici, în autocarul acesta… Întâmplarea? Calea omului la răscruce cu voia Domnului…

 

*

Cinci zile. Cuvinte? Puţine. Când şi când o privire lungă, unul către altul, cufundare în abisul sufletului celuilalt şi contopire de înţelegere, de dragoste. Şi câte ne-am povestit! Câte ne-am povestit prin tăcerile şi privirile noastre. Tăceri udate cu câte un strop de rouă, când şi când, pe florile ochilor. Pe lumina ochilor… Şi cât ne-am iubit! Cât ne-am iubit prin tăcerile noastre şi privirile noastre! Ne-am iubit. Şi ne-am spus despre munţii şi stepele noastre. Despre tărie şi nemărginire…. Ca şi dragostea noastră…. tărie şi nemărginire…

Nu ne-am atins. Sau…. poate ne-am atins când şi când, ca să credem că existăm…

 

*

La despărţire i-am strâns mâna… a închis ochii şi a dat uşor din cap…
– Am să te caut, Fată a Stepelor…
Nu a spus nimic… Nu a deschis ochii…

 

 

*
– Bună ziua.
– Bunî sî hií…
La poartă sunt doi bărbaţi, tată şi fiu, după asemănare. Ştiu… ştiu…
– O caut…
Bărbaţii se privesc scurt.
– Di undi vii matali?
O clipă sunt descumpănit… apoi ştiu…. Parcă dintr-o dată, ştiu!
– De dincolo… de la munţi…
– Tătuţă, e Omul-de-la-Munţi, zice tânărul.
Parcă se posomorăsc amândoi, dar parcă par a fi şi uşuraţi, a limpezire. Ştiu asta, de parcă mi-ar vorbi.
– De ce-ai întârziat atâta? întreabă tatăl.
Oftez înainte de a răspunde.
– Am învăţat ruseşte…
– Om prost, murmură tatăl, ca pentru sine. Dă din mână şi pleacă spre casă. Se aşază pe prispă, cu barba în pumni.

 

*


– Eu şi tata o iubim tare mult pe mama. Nu ne vorbea prea mult, era îndeajuns să ne privească…
– Era?!
– Da… era… Off! De când vă aşteptăm…
– ?!
Tânărul îmi face semn să mă aşez pe băncuţa de la poartă.
– Acum jumătate de an a plecat cu treabă, dincolo… Dar ştii, de fapt. S-a întors după o săptămână… Era schimbată. Vorbea una-ntruna… Şi povestea de munţi… Numai de munţi povestea… Dar noi am ştiut, eu şi tata, că nu de munţi e vorba… noi am ştiut… a întâlnit un om, şi acela eşti matale… Mama nu ne vorbea prea mult, dar ştiam ce simte… Ştiam… şi gata! Ştiam! Off… dacă ai şti cât s-o chinuit!… În fiecare amurg ieşea la poartă şi se uita îndelung spre soarele care înroşea zarea stepelor… Ofta… Ofta şi lăcrima… Iar noi, eu şi tata, ştiam… Şi o iubeam şi mai tare pentru iubirea ei… Pentru iubirea pentru matale, Omul-de-la-Munţi… Ruseşte? Nu trebuia să te strădui… Cu mama nu trebuia să vorbeşti… era îndeajuns să-i asculţi mintea… şi să-i simţi inima…
Mă podidesc lacrimile. Tânărul mă ia în braţe şi mă strânge. Hohoteşte şi el…
– Ai venit târziu. Ai venit târziu… Acum o săptămână, tot aşa, în amurg, s-a întors către noi, care o priveam ca din boală, şi ne-a zis: „Eu plec… Plec spre munţi”… Of… Ce să zic? Amu … o să umblaţi unul după altul …
Stau cu mintea în palme şi hohotesc…
– Mai spune, zic printre smârcâituri…
– Mama… Mama, chiar dacă vorbea puţin, cânta. Îi plăcea să cânte. Cânta şi tot chipul ei şi toată făptura ei luminau jurul… A plecat cântând. Un cântec pe care nu l-am mai auzit niciodată… Îl ţin minte însă de parcă-i săpat în mine…
Respir greu …
– Căluşeii?!
Tânărul mă priveşte lung… pune capul pe umărul meu şi începe să murmure:

 

S-învârt căluşăii,
S-învârt căluşăii,
Şî glasul lor zboarî pi aripi di vânt,
Copiii aleargî spri zari cu zmieii,
Diparti-s, diparti-s şî nu-i mai ajiung,
Copiii aleargî spri zari cu zmieii,
Diparti-s, diparti-s şî nu-i mai ajiung…

 

 

Sibiu, 27 iunie 2007, la ora 2 din noapte

Acest articol a fost publicat în numărul 17

1 răspuns

  • Violeta-Lucia Câmpulungeanu august 13, 2008 at 11:02:59

    Frumoasă poveste, cu aromă de stepă îngemănată cu muntele. Mă duce cu gândul la doi autori dragi sufletului meu: Aimatov şi Buzatti.Aş vrea să mai citesc asemenea texte.



Lăsaţi un răspuns