Maria Popescu-Butucea

Frăţia nu era aşa o vorbă în vânt, ea era legământ bărbătesc de viaţă şi de moarte, da, da care nu se încălca cu nici un preţ! Băieţandri pe câmp cu oile sau flăcăi la arme îşi amestecau sângele scrijelându-se cu semnul crucii la încheietura mâinii. Se chema că erau fârtaţi, prieteni pe viaţă! Şi cavalerul de onoare de la nuntă era tot fârtat. Alteori se zicea despre doi copii botezaţi în aceeaşi zi, scăldaţi în acelaşi cazan la biserică, cum că sunt fraţi de botez, iar dacă se nimerea să fie cumva băiat şi fată nu trebuiau să se însoare, că era păcat. Le spunea careva din ăi bătrâni dacă se băga de seamă că simte fiecare un nu ştiu ce pentru celălalt. Fratele de sânge era din neam şi gata, obligatoriu frate, dar frate de botez sau de cruce era altceva. Era povestea stabilităţii şi a încrederii, a bărbăţiei, a tăcerii şi loialităţii. Ehi, da asta era pe vremuri că acum ne se mai ţin aşa de fârtaţi. Şi fetele legau prietenii, ele îşi ziceau surate, dar acesta e o altă poveste.

Uneori, copilului născut i se mai asocia un pom în gradină, sau un animal în grajd (cea cu steaua nu prea le era la îndemână, sau poate o fi fost prin alte părţi, da nu ştiu eu).

Bunicului, celui cu mulţi copii, i se născuse ultimul băiat odată cu Bălanu, în aceeaşi noapte de august. Un mânz alb ca spuma, cu un botic subţire pe care îl întindea pipăind lumina. Ochii mari erau ca două boabe de struguri din cei mari, coarnă târzie, aşa erau de frumoşi, erau, cum să vă spun ? ca o noapte cu multe stele. Omul nu ştia unde să se împartă, în casă la nevastă leusă, sau în grajd la Murga ce le fătase un mânz tot parte bărbătească. I-au zis Bălanu, păi cum să-i zică altfel? Pe vremea aia caii purtau nume de cai, nu de oameni ca acuma Gică, sau Floare de se ruşinează oamenii când le vin musafiri. Viorica stă la masă şi tataie zice, mă duc s-o mulg pe Viorica, adică pe vaca noastră. Şi Viorica de la masă, din casa curată, unde e invitată, e doamna doctor. Na, c-am pus-o, ce mai!

Unele lucruri nu se spun niciodată, dar există. Aşa era în lumea aceea. Omul vede cum zboară o pasare şi zice: „ uite cum zboară pasărea asta!”. Dar nu ştie de ce zice aşa. De fapt, în piept i se zbat nişte aripi, el însă nu poate spune.

Unde trăiau ei, ia nişte strămoşi pribegi, era atâta de muncă în toate zilele şi lunile anului încât nimeni nu avea timp să se gândească prea mult la chestii de astea, poate de sărbători aveau răgaz, mai ziceau şi ei, doamne uite cum e lumea, ce minuni mai sunt pe faţa pământului, pe la biserică, îl mai îngânau pe popa cu un doamne miluieşte, orice schimbare e de la ăl cu coarne, doamne iartă-mă, michiduţă, necuratu…. sigur că înjurau de biserică, de mamă, de cruce, de anfură dar…se duceau pe urmă pe la icoane, le priveau lung, le pupau, pe la priveghiul morţilor dădeau din cap de zădărnicia vieţii şi cam asta era toată metafizica lor. Atunci li se înmuiau bătăturile din palme şi poate nici atunci.

Altfel, se sculau la cântatul cocoşilor când roua era pe streşini albă şi scoteau caii din grajd, numai ce le auzeai scuturătura buzelor lor, pasul uşor apăsat, foşnetul cozilor. Găinile cotcodăceau, câinii începeau şi ei să scape câte un lătrat vesel de dimineaţă. Gospodina da fuga la pui, scotea cloşca, o lega cu o aţă să stea puii în jurul ei, le punea apă, mâncare şi dusă era toată ziua la lucru. Mai spânzura ceva zdrenţe în copac să nu vină gaiţele să fure puii, că altfel, numai dumnezeu ştie câţi mai rămâneau din sutele de puişori scoşi în primăvară. Lumina creştea peste Razim, nici nu băgai de seamă când se făcea ziuă de-a binelea şi umplea repede câmpiile unduite ale Enisalei. După ce îşi punea omu ceva de mâncare şi apă în traistă, pleca la câmp să sape pământul, sau să pască animale, sau să pescuiască în baltă, să plivească via sau cine mai ştie ce altele pe la pădure. Mai trebuiau să ia copii mici şi nepoţii cu ei. Lor le pregăteau un leagăn sub cireşii cei bătrâni (asta e o altă poveste foarte frumoasă despre cireşi şi cireşari pe care am să v-o spui). Pentru copchii mici săpau o gropiţă în pământ să le fie răcoare până reveneau cu rândul de lucru. Şi puiuţii aşteptau acolo, mai scormoneau în ţărână, mai plângeau (acuma vine mama la tine, acu…zicea ea) şi ei cu ochii duşi la mă-sa nu se mişcau de acolo. Caii păşteau împedicaţi undeva pe alături, scuturându-se de tăuni şi muşte.

Era frumos vara deşi cald de te tăiau sudorile şi soarele te ardea în cap, dar nu era nimica dacă pe la chindie te puteai scălda la ghiol sau dacă nu se lăsa dinspre pădure vreo ploicică, dragă doamne, să cureţe lumea. Şi uite aşa fugeai cu ceapa în mână la coliba de stuf. Mâncau fructe, pâine şi brânză aşa cu mâinile murdare şi ziceau că le era bine cum era pe lume vara. Iarna le era mai rău, da, era vai de viaţa lor, dacă nu îşi făceau provizii din vară. Şi mai ales animalele trebuiau hrănite când nămeţii erau cât casa. Vâjgălăul venea, Crivăţu trăgea de la baltă, te tăia pişarea, mai frate, te lua pe sus şi mai multe nu! Munţi de zăpezi, troiene, nu ca acum! Dacă oamenii mai mult hibernau odihnindu-se pentru vară, în schimb, trebuiau îngrijite bietele animale, suflete şi ele şi tovarăşi de trudă în viaţa asta, ele înţelegeau omul aşa mute cum erau, supuse şi blânde sau aprige şi opintindu-se acolo unde omul cătinea. De ele, mai ales, aveau grijă iarna, cum vă spui. Văcuţa dădea lapte, oile erau borţoase dacă nu începeau de pe la Anu Nou să fete, ehi grji, numai ţăran să nu fii pe lumea asta! Unele ierni erau tare grele. Parcă erai în Siberia. Lipovenii din satul vecin aveau sobele construite orizontal şi dormeau direct pe ele ca pe paturi şi umblau înfofoliţi şi iarnă şi vară, bărbaţii nu-şi dădeau căciulile jos din cap şi nici femeile basmalele, cică să nu-i tragă curentu. Luaseră parcă Siberia cu ei deşi vieţuiau pe aici de vreo două secole şi mai bine. Noi nu eram chiar aşa, dar nici nu prea ne era prea dragă iarna.

O vecină bătrână, bătrână gârbovită mică şi stafidită povestea despre tăierile la parchet pe vreme de iarnă. Cumpărase un armean pădurea şi tăia la ea mereu, despădurea întruna. Doamne, cum se cheleau dealurile noastre! Viaţă de câine era aia, muncă nu jucarie, nu ştiu cât era de femeie sau bărbat, dar acolo le-a murit un cal peste care a căzut un copac şi a lovit şi pe nenica de a rămas olog. O, Doamne, ce-am mai muncit că nu putem să ne terminăm rostu la casă. Tetica, adică tata socru, ne dăduse jumate de curte şi noi ridicasem casa din chirpici, dar nu aveam uşă. Era rău tetica, deşi perceptorul satului, nu ne ajuta de loc. Proaspeţi însurăţei stăteam cu o ţoală în uşă, povesteşte mătuşa Solonia. Şi venea iarna. Uite aşa, leliţă, era pe vreme mea.

Lumea asta muncea cât e ziulica de mare. Pentru ce atâta trudă? Să faci aia, ailaltă. Viaţă aspră. Boierii erau de vină? Bunico, uite ce scrie aici în cartea de istorie că boierii erau răi şi exploatau oamenii pe timpuri. Ce făceau, mă? Bătu-te-ar să te bată norocu, cu limba ta păsărească, nu înţelege nimica omu, zicea ea, care boieri? La noi nu erau boieri erau gospodari şi coate goale. Nu era sărăcie, dar nici belşugul nu-i dădea afară din casă. După o vorbă de-a lor „nu se mai înnoda doi într-un tei”, adică nu se mai închega nimic, ce luai pe mere dădeai pe pere, şi niciodată chivenisiţi îşi duceau zilele, care mai bune care mai rele. Dapăi pământ era, berechet, cât vedeai cu ochii, e drept că nu prea roditor, dar dacă munceai aveai din ce trăi.

Ei, dacă voiai mai mult…Prăvălia au început-o din nimic. Un antreprenor grec le-a zis când s-au dus cu căruţa cu poamă la târg, la Tulcea: du-te, mai Moise şi ia, încarcă cherestea cât poţi şi mi-oi plăti când oi putea. Da, ştii bre, eu nu am cu ce plăti, las când oi avea. Şi bunicu a zis: Bine, dacă zici mata. Şi după câteva zile, după ce a vândut, au venit hoţii i-au spart ghereta şi i-au luat tot. S-a dus omu calic la antreprenor. Cu sufletul greu i-a spus: împuşcă-mă, kir Ianulea că nu pot plăti. Ce zici, bre? Ia du-te şi încarcă din nou şi las că stingem datoria aia. Să fii mata sănătos! Şi Moise apoi a făcut încet, încet avere şi a cumpărat pământ, să aibă câteva hectare pentru fiecare copil şi încă şi mai mult. Doar avea cinci fete de măritat, nu trebuia? Cu ce să le mărite?

Şi munceau oamenii pentru ei şi ai lor. Creşteau copiii, creşteau grijile. Iarnă vară, vară iarnă, primăverile şi toamnele erau scurte. Trudeau cu obida înverşunare şi durere până se îmbolnăveau şi mureau. Medici? De unde? După război era numai unul la Babadag şi ca să ajungi acolo făceai o oră sau două depinde cum mergea calul. Stejerii cei bătrâni de vreo patru sute de ani, înfipţi pe lângă drum, sau poate drumul îi găsise acolo nu se ştia, erau punct de reper pentru drumeţi. Aşa ziceau: când am ajuns la stejeri, aia şi ailaltă… era deja în spume calul, sau obosise Murgu, sau era la trap, sau la o fugă de cal până la stejeri etc, etc. Aşa a murit un copil tăiat într-o damigeană spartă în baltă deşi bietul se dusese tot cu calul la adăpat şi a alunecat de pe malul clisos în apa tulbure de şi-a tăiat burta, doamne, doamne ce grozăvie! A murit săracu cu toată goana calului.

Dacă aveai cai buni erai cineva în sat. La colectivizare mamâca văduvă, cu băiatul cel mare şi bărbatul mort pe front era mereu bătută în beciurile comuniştilor. A plâns o săptămână când i-au luat caii, mâinca-i-ar viermii de venetici comunişti. A ascuns harnaşamentul în gropa din pământ (aşa făceau cred de pe vremea năvălirilor turceşti sau tătărăşti).

Podoaba averii ei erau caii. Dacă nu mai avea cai putea să moară. Dar nu a fost aşa. Când plângea şi o făcea rar, zicea nu că omului îi sunt date să îndure multe, ci întreba: Doamne de ce mai făcut aşa tare să îndur atâtea?

Caii ei, Zmeu şi Murga îi vedea acum munciţi la câmp.

Cu Zmeu a fost greu să-l facă să muncească la plug. Se ridica în două picioare şi negheza de ziceai că acuma vin lupii şi tre s-o ia la fugă, lovea tot pe o raza de câţiva metri buni. Bine hrănit el avusese în viaţa lui alte treburi. Mersese cu stăpânii după marfă, nu-l puseseră nici măcar la arman, adică la trieratul grâului, acel învârtit în jurul unui par când se călca grâul şi se separa bobul de pai, căci nu apăruseră încă batozele, ce să mai zic de combine. Atunci se mutau cu întreaga famile cu căţel şi cu purcel o lună la arman. Caii erau forţa acolo. Nu mai făceau alte treburi. Zmeu era zmeu şi parcă avuse se nume predestinat. O salvase pe femeie de nişte tâlhari la drumul mare şi, mai cred, că tot el era şi părtaşul dragostelor ei secrete cu bărbatul din satul vecin, cum spuneau gurile rele. Îi făcuse netrebnicu şi vreo doi copii, dar îl obligase ta-su să se însoare cu una cu avere. Ei şi? Frumoasa satului, că aşa era, puternică şi cu cozile ca doi balauri pe spate a muncit, a făcut şapte copii cu bărbatul cel neiubit, dar care a iubit-o, şi cum v-am spus, a murit pe front. Copiii erau de două stirpe ai lui şi ai ăluia. Se vedea după cum îi certa la supărare.

Zmeu a salvat-o de hoţi, când bărbatul ei de drept se ghemuise, dă-le fa, tot că ne omoară! De ce să le dau? Munca noastră? A scos chistoalele şi a tras apoi a scuturat hăţurile şi a trecut prin ei ca prin brânză. În învălmăşeală şi hurducături se răsturnaseră butoiul cu ţuică, nişte vopsele şi acasă a trebuit să înşire banii uzi pe o sfoară de rufe să îi usuce. Îi numărau şi se închinau la icoane. Murga necheza în grajd după fiul ei Zmeu, devenit eroul zilei, ieşit din mânzat. Îşi salvase stăpânii care îl mângâiau cu vorbe şi cu privirea. Zmeu mânca pesmeţi şi zahăr, marmeladă şi covrigi şi când scăpa pe câmp era ca o artilerie nestrunită. Pe mă-sa, străbunica acestor cai, o cumpăraseră de la nişte muscali în trecere pe la prăvălia noastră care avuseseră cartier general în război. Ehei, da nici caii noştri în războaie nu erau de colea, v-ar spune ăi bătrani.

În grajd, la Colectiv, negheza ca un nebun când simţea că e mamâca Tinka pe aproape. O dată când a venit să-l vadă pe bietul Zmeu, acuma aproape orb, un nerod îl bătea să se ridice. Atunci Tinka a luat hamurile de pe jos şi ţi l-a croit pe prost de i-au mers fulgii. S-a răcorit, s-a răzbunat pe toţi hoţii, sărăciile, care îi luaseră prăvălia, pământul, caii. A doua zi la şedinţa de partid, i-au spus cheaburoaică împuţită şi i-au mai dat un an lui fiul ei care era militar la canal.

Tata povestea şi noi care avem vreo 6 – 7 anişori, eram cu ochii mari ca iezii cuminţiţi, băieţii buni a lu tata, buni de pus la icoane când ne povestea el. Şi.. şi tu ai avut un cal? Da, am avut, dar mi-a murit. L-am omorât. Cum l-ai omorât? Din cauza mea a murit. Tata oftează. Da ….

Când eram eu flăcăiandru era aşa şi aşa, începe el să spună. Acum tata are o motocicletă. Nu a vrut să îşi ia maşină, s-a certat cu instructorul şi, deşi era cel mai bun în grupă, nu şi-a mai dat examenul… nu-ş ce-a avut cu el… ei, ce? vreo muiere, zice mama. Hm, taci fă, că spui prostii în faţa copchiilor!

Da, hai tati, zi cu calu tău, reluam noi, nu ne interesează când vorbesc oamenii mari de-ale lor. Of, of cu calu meu a fost rău. Suntem după o masa de Paşti sau Crăciun, nu îmi aduc bine aminte, atunci el e acasă şi are timp de vorbit cu noi. De aia îl iubeam că era scump la vedere, dar deschis când avea timp să ne vorbească. Era o iarnă geroasă, aoleu ce geroasă era! începe el. Aveam promoroacă la nas, se auzeau lupii urlând în pădure şi mâţele numai pe sobe se ghemuiau, plesneau ouăle în cuibar de ger şi ni se treminaseră maldurii de stuf la oi. A naibii iarnă că nu se mai termina…..

Animale trebuia hrănite. Ne duceam să tăiem stuf în baltă când aceasta era îngheţată tun. Atunci înhămam caii la sanie şi îmbrăcaţi cu căciulile cu urechi şi opinci, obele, sumane grele luam târpanele de tăiat stuf şi plecam pe balta satului, din fundul grădinii dădeai direct pe buza bălţii (o coadă a lacul Babagad). Pe la cotul cherhanalei de acum şi pe la cetate era stuful bun. Gerul părea că încremenea totul în linişte şi numai săniile se auzeau trase pe gheaţă.

Atunci era un sfârşit de februarie. După atâta ger însă, a început din senin o moină neaşteptată. Păi cine să le spună buletinul de ştiri? Şi nici în semne nu se încredeau totdeauna. Cu o seară înainte se întorcea fumul în sobă. A tăiat toata ziua, fâş fâs, toc, toc, hârşt, hârşt şi seara chiar dacă ziua fusese moină, balta îngheţa la loc. Încărcasem ceva mai mult cu gând să nu mai fac un drum şi mâine. Lăcomia omului! Bălanu dormita cu sania aproape încărcată. Plecarea era pentru el prilej de mişcare, în sfârşit. A săltat de bucurie şi a mers parcă la îngânarea zilei cu noaptea. Lumina era neclară. Fulguia uşor. Fără să vadă prea bine, omul a strunit de căpestre şi a cotit pe lângă un pâlc de stufăriş pe unde mai trecuse şi ştia că gheaţa ţine.

Dar dintr-odată totul a pârâit şi brusc toată încărcătura s-a lăsat într-o parte apoi cu spatele a început să se scufunde. Îngrozit am început să strig: săriţi, săriţi că mă înec! Fusese prea subţire gheaţa. Omul liber înota totuşi şi căuta să dezlege calul, dar fă-o dacă poţi! Legat cum era înhămat la povară s-a dus la fund cu încărcătură cu tot până să vină salvatorii. Omul a fost salvat, dar ce să te faci cu bietul animal. Cu toată încărcătura în spate înotase cu disperare să-şi ţină gâtul la suprafaţă. Gheaţa se rupea întruna de cate ori încerca să urce cu copita. O altă bucată de gheaţa se rupea şi o alta …era zadarnică sforţarea şi aşa s-a dus…. Urletele, strigătele mele s-au auzit în sat şi au venit verii de aproape, vecinii, însă calul nu a mai putut fi scos. L-a acoperit apa cu povara sa cu tot, urmat de durerea mea. Îmi uscam hainele pe sobă şi beam ceaiul fierbinte cu durerea în carne. Jumătate de suflet îi plecase de acasă. Cum poţi munci ca un cal şi să te scufunzi într-o zi cu povară cu tot lăsând treaba neterminată ca şi cum n-ai fost nimic!? Ca şi cum pasărea din pieptul tău refuză să mai zboare. A plâns omul ca un copil. Bine că te-am scos pe tine, îmi ziceau ai mei. Mi se părea că îi auzeam continuu nechezatu, dar Bălanu era deja în lumea de dincolo. Of, îmi fusese ca un frate geamăn. Întru trudă geamăn. Şi s-a dus cu povară cu tot. Lasă tati, că o fii o lume a morţilor, mai bună şi pentru cai! zice sora mea bisericoasă. Tata zâmbeşte în coltul buzei, ochii îi joacă în lacrimi, şi nu ne mai răspunde.