Valentina Butnaru

Avem tot mai puţine modele care să ne impresioneze prin ţinută, etichetă, printr-un limbaj îngrijit şi politicos. Televizorul ne prezintă, seară de seară, cu totul alte tipare: politicieni certaţi cu bunele maniere, profesori universitari îmbrăcaţi neglijent, preoţi iritaţi şi nervoşi, doamne şi domnişoare – vedete TV, certate cu bunele maniere.

Ca printr-o minune, în toată această apocalipsă, academicianul Constantin Bălăceanu –Stolnici arată, de fiecare dată, sub toate aspetele, ca un nobil, ca un profesor, ca un academician, ca un domn. Secretul este simplu. Academicianul consideră că, “în ce priveşte bunele maniere, nu există compromis”. E posibil oare să se ajunga la un fel de compromise, astfel încât să fim politicoşi şi manieraţi, fără a risca să fim consideraţi “de modă veche”? Întrebarea, mai degrabă retorică, e mai curând pentru noi. Oamenii ca Bălăceanu –Stolnici nu se “învechesc niciodată”.

Codurile funcţionează, indiferent dacă le accepţi sau nu. Sintagma “cei şapte ani de-acasă” nu este deloc întâmplătoare: în primii şapte ani se formează creierul şi anumite deprinderi comportamentale, care se instalează pentru totdeauna. Deprinderile din copilărie nu vor putea fi şterse de noile informaţii venite în timp, care se vor instala în alte “goluri”. De asemenea, anumite lucruri, neînvăţate la timpul lor, nu se vor lipi niciodată de un creier “afon” la etichetă. Copilul care se scobeşte în nas la masă sau în public, se va scobi şi peste 30 de ani, chiar dacă va face studii şi carieră, şi se va scobi în nas şi la bătrâneţe, fără să observe acest lucru.

Ceea ce n-a putut înlătura mama, cu blândeţe şi cu dragoste, nu va putea înlătura niciun cod, nici cu binişorul, nici cu biciul…

Primele lecţii de bune maniere nu se uită şi nu se alterează. Dimpotrivă, odată însuşite, ele servesc de portaltoi, pe care, mai târziu, se vor prinde cu uşurinţă multe lecţii bune… Paradoxul este că omul bine crescut continuă să înveţe, iar de cel prost crescut nu se mai lipeşte nimic. Distanţa dintre aceste două tipare va rămâne oricum constantă. O pornire grosolană într-o persoană sau o gafă, răstoarnă uneori întreaga imagine asupra acestei persoane şi n-o putem trata ca înainte. Comunicarea nu mai merge, deşi nu-i punem la îndoială calităţile, deşi n-o judecăm dur. Dar se declanşează ceva care ne distanţează. Uneori, o frază nepotrivită ne stă -ruie-n urechi peste ani şi n-o putem uita…

Dimpotrivă, un anumit gest sau un anumit comportament pot reabilita pe cineva în ochii noştri sau ne poate dezvălui anumite calităţi pe care le intuim şi pentru care îi putem ierta multe.

O tânără simpatică şi elegantă care ronţăie seminţe în maxi-taxi ne face să înnebunim uneori, ca şi discuţiile în gura mare la telefonul mobil în spaţii publice închise, care ne pot provoca o dorinţă ciudată – să-i zmulgem telefonul, să-i zicem ceva, să ne astupăm urechile, să fugim unde ne duc ochii.

De ce asemenea scene ne urmăresc ore în şir cu gustul lor amar? De ce scobitul în nas al unui om pe care îl respectăm foarte mult ne face să punem puţin la îndoială atitudinea noastră faţă de el? De ce sorbitul zgomotos din lingură sau din ceaşca cu ceai a celei mai bune prietene ne taie pofta de mâncare şi chiar pofta de a mai ieşi cu ea la o cafea?

Cum credeţi, când cineva mănâncă în public cu mâna, îşi dă seama de acest lucru sau nu? Dacă şi-ar da seama, n-ar mânca, dacă mănâncă astfel, înseamnă că obişnuinţa este mai puternică. Oare ce le lipseşte acestor oameni din jurul nostru care, în fond, în afară de aceste ticuri, par foarte agreabili… Anume, par. Dar aparenţele înşală. Din momentul în care descoperim un asemenea tic, atenţia noastră se va îndrepta total asupra lui, vom vedea şi vom auzi doar asta! Vom încerca să facem abstracţie, dar să vedeţi ce greu este! Este mai uşor să accepţi anumite defecte la oameni, decât ticurile sau abaterile grosolane de la conduită.

Aţi observat vreodată, la recepţii sau chiar la mesele de sărbătoare la care aţi fost invitaţi, câte cuţite rămân nefolosite? Cunosc persoane tinere, şcolite şi umblate prin lume şi care cunosc o sumedenie de lucruri hiper-moderne, dar care au rămas fidele unui comportament din mahalaua lor: le irită ideea de a servi masa cu cuţitul şi cu furculiţa. Nimerind într-o societate selectă, aceste persoane preferă să nu mănânce nimic( “nu mi-e foame”), sau – să mănânce ca acasă – cu mâna, cu furculiţa. Cred că aceşti tineri simpatici au absentat o lecţie-două din cei şapte ani de-acasă, şi, din păcate, materia restantă nu se mai poate însuşi, pentru că omul nu se vede în oglindă, nu se vede dintr-o parte. La o anumită vârstă, nu-i mai poţi face observaţie sau să-i dai sfaturi – îl ofensezi. Şi atunci, laşi lucrurile cum sunt.

Pe timpuri, bunele maniere se învăţau acasă şi erau continuate în şcoli. Şcolile de misionare, bunăoară, aveau în vedere să educe tinerele corect sub toate aspectele. Au devenit legendare poveştile despre Şcoala Eparhială de fete din Chişinău din perioada interbelică şi, mai ales, a devenit o legend[ fosta directoare, Elena Alistar, unica femeie-deputat în Sfatul Ţării (mătuşa de pe soră a Magdei Isanos).

Născută în familia preotului Vasile Bălan, absolvă Şcoala Primară din Cahul şi urmează Şcoala Eparhială de Fete din Chişinău. Devine învăţătoare şi lucrează în mai multe sate din Basarabia. Între timp, iniţiază cursuri de limba română pentru adulţi, practicând lecturi din operele scriitorilor clasici. Susţinută cu o bursă de Vasile Stroescu, urmează Medicina la Iaşi. Devine directoare a Şcolii Eparhiale şi exercită această funcţie timp de 20 de ani (1918 – 1939). Tradiţiile Eparhialei în sine presupuneau o bună pregătirea “tinerelor care trebuiau să-şi însuşească cultura universală, enciclopedică şi să-şi formeze un habitus exprimat prin vorbire aleasă şi maniere bune. Pentru elucidarea tuturor situaţiilor, se recurgea la modele din viaţa oamenilor iluştri, din cea a contemporanilor, sau la întâmplări ocazionale, care, de multe ori, sugerau cum să deosebeşti binele de rău, moralitatea de imoralitate. Acest lucru se producea, mai ales la orele de dirigenţie”, – scriu în memoriile lor surorile Cleopatra şi Ludmila Vnorovschi, absolvente ale Şcolii Eparhiale. Se atrăgea foarte multă atenţie psihologiei copilului, practicându-se testarea psihologică, iar în clasele superioare se ţineau cursuri speciale despre datoriile şi obligaţiile învăţătorului. Elevele erau învăţate să respecte cu stricteţe igiena. Înainte de culcare, elevele obişnuiau să citească literatură particulară, să lucreze la gherghef, să brodeze sau să croşeteze. În dormitor era mereu prezentă o supraveghetoare, numită simbolic “damă de noapte”.

În timpul verii, elevele Şcolii Normale erau invitate să asculte cursurile la Universitatea Populară din Vălenii –de-Munte, condusă de Nicolae Iorga.

Elena Alistar, ca directoare a Şcolii, era sufletul şi creierul Eparhialei. Era prezentă la toate manifestările şcolare. Era foarte modestă, simplă, nu sublinia niciodată că este unica femeie-deputat în Sfatul Ţării. Elevele o iubeau şi o respectau. Când apărea pe holurile somptuoase ale Şcolii, se făcea linişte totală, toate elevele se retrăgeau, respectuoase, pe la pereţi, şi formau un coridor viu prin care trecea , dreaptă şi îngrijită, Doamna Directoare.

Toate fetele se îmbrăcau îngrijit şi elegeant, în uniforme bine călcate, cu guleraşe brodate, frumos scrobite, cu părul pieptănat şi prins într-un fileu legat cu panglică neagră.

Profesoarele, educatoarele şi supraveghetoarele erau şi ele extrem de îngrijit îmbrăcate şi pieptănate. Deşi Elena Alistar avea un tact deosebit şi un simţ al măsurii în toate ireproşabil, o altă eparhialistă, Tamara Golenco îşi amintea un caz ieşit din comun. În sufragerie, unde mânca toată lumea odată, şi eleve şi cadre didactice, Elena Alistar a observat că unei profesoare îi lipseşte un nasture de la bluză, şi i-a atras atenţia în public. Doamna s-a ridicat de la masă şi a ieşit plângând din sufragerie. Mai târziu, în cancelarie, a întrebat-o uimită:”Dumneavoastră, care sunteţi atât de tacticoasă, cum de V-aţi putut permite să-mi faceţi observaţie în public, în faţa elevelor mele?” La care Elena Alistar a răspuns foarte calm: ” Dumneata de ce mă obligi să-ţi fac observaţie în public?”