Emil DRUNCEA – temelia unei formule expresive

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 3,33 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

     Micro-artă poetică şi grafică, placheta „Treisprezece cântece de demult pentru o pictoriţă”, editura Agora, duce până la capăt o exuviere de sine, o aplecare profundă în implozia eului, reprezintă minimalismul asumat prin atitudine laconică, dar plină de expresivitate. Interesant de urmărit, poetul Emil Druncea merge înspre metafizica simbolică şi încearcă să ajungă la nucleul esenţial, străpungând scoarţa lucrurilor şi a sentimentelor. În afară de orice îndoială, un singur model putea să-i inspire poetului începutul cablării la silueta poeziei: dragostea pentru frumos. Din punct de vedere stilistic, demersul poetic face apel la caracteristicile fundamentale ale scrisului: inspiraţie, armonie, echilibru. Sugerând idei, imagini inedite, de o sensibilă închegare organică, versurile vorbesc despre comportamentul creatorului, care renunţă la dezgolire în favoarea unui substrat al viziunii: „Au fost apoi/alţi şerpi, alte culori, alt infinit/(O! Câte cercuri mai am de învârtit?!). Nimic diform sau contorsionat, lumea reală este păstrată în cadrul îndepărtat, acerb şi aluziv, poetul înaintează pas cu pas, cu sfioşenie şi fragilitate în grafieri arcadice, protejat de umbra plăcută a muzei, ca izvor al curgerii lirice: „Se vedea: /un oraş,/un ochi de apă,/un pistol,/un lampadar,/Un cârlig,/un calendar,/sus, un scris extraterestru,/jos, un scris extraterestru,/peste tot/UN OCHI STĂPÂN/peste toate,/TU şi un /colorit vioi/nebun”.

     Planul fiinţei poetice, metamorfoza aplicată la nivel organic, vitale susţinerii registrului liric, starea aceasta intermediară între dorinţa abstrusă şi conştientă, constituie drama sufletului său: „S-a urcat o pădure/într-un copac/să se culeagă pe sine/..în verbele mele/parcă şi frunzele ard”. Metamorfoza este principiul lumii sale poetice, o lume a multiplului, pentru că unitatea fiinţială este transformată în diverse aspecte pe care le poate îmbrăca imaginaţia sa: inima colorată a unei păduri, copacii cercuri-cercuri, aşternuturi de culori, cetăţi şi forme geometrice. Atrag atenţia disponibilitatea şi capacitatea poetului Emil Druncea de a comunica idei de nobilă simplitate, sentimente din cele mai pure. Dând măsura talentului, surprinde, liniştit şi cu modestie, prin stăpânirea mijloacelor artistice şi printr-o ştiinţă a utilizării lor, lăuntrul său în necontenita sa clocotire. De aici se ivesc, cu chip expresiv, poemele, de aici, din rana de a nu putea fi mai aproape celor ce le este destinat, se naşte trupul poeziei: „Parc-a fost cataclism,/Cataclism parc-a fost,/Parcă e prea mult sânge,/Sânge mult,fără rost…/Cataclism parc-a fost”. Poetul nu-şi destructurează sinele din dorinţa de a fi modern cu orice preţ, ci îi adaugă temelia unei formule binefăcătoare sieşi, fiecare micropoem conţinând, dezvoltată sistematic, tresărirea lăuntrului, atributele constituind laolaltă o definiţie a stilului propriu. Această etapă a lucrului la cuvinte, un amestec între sensibilitate şi determinare de cauză, vorbeşte despre un lirism stăpânit, despre interiorizarea şi calmul ce oglindesc sentimentul şi dragostea care îndeamnă la cugetare picturală şi vis; „Era…aşa…/o casă-n multe case,/Câte ferestre-ntr-o fereastră, da?/Era…aşa…,/o casă într-o casă,/la temelie sta/credinţa ta./Era albastru viu…/Şi mai era/…era un zâmbet/faţa albă-a ta./(Era sau nu era?”).

     Un exerciţiu reuşit, placheta „Treisprezece cîntece de demult pentru o pictoriţă” îl prezintă pe Emil Druncea în ipostaza căutării de sine, în perimetrul aerului proaspăt al versului încărcat de accente descriptive, sugerînd concret demersul unui poet care, asemenea unui pictor, organizează un tablou. Metamorfoza se realizează lent sub ochii noştri, ca şi cum ar fi desenată. El are în comun cu pictorii o imaginaţie care organizează forme, linii şi culori, ţinând cont de posibilităţile de expresie ale unui cadru mic. În timp ce grafica prezintă realitatea unui moment sau un moment al realităţii, poetul Emil Druncea imaginează două tipuri de acţiuni: vizibile şi invizibile, versul traducând în imagini statice şi aluzive, cu mijloace de expresie diferite de cele al unei picturi, juxtapunerea parţială a elementelor şi succesiunea lor temporală. Concepţia, viziunea şi limbajul  exprimă un anumit conţinut estetic şi de mesaj, care-l poate situa, în condiţiile continuităţii, pe un loc preferenţial în noianul creatorilor. În lumea secularizată şi profană, poezia, se pare, îi descoperă autorului posibilitatea unui sens al vieţii, al consolării cu acel sens, poetul comsimte cu seninătate la toate trăirile ei, inclusiv la actualitate sau la uitare. Efortul poetului nu este în zadar, a mai făcut un pas apăsat pe tărâmul cărţilor tipărite.

Agero, Stuttgart  

Acest articol a fost publicat în numărul 50

Lăsaţi un răspuns