EMIL DRUNCEA – un birocrat al inspirației pure

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (9 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

După ce a descoperit şi a savurat elixirul limbajului poetic şi sursa expresivităţii sale, Emil Druncea, Lordul din Feteşti, vine din nou dinaintea cititorilor cu alte răspunsuri la frămîntările lăuntrice, cu alte fructe ale harului şi talentului, la fel cum ar merge să se împărtăşească cu sîngele Mîntuitorului. Un rol fundamental în configurarea volumului UN  LORD  CĂLARE, DOUĂ  ALERGĂRI l-a avut dorinţa rostuitoare a celui care s-a simţit hărăzit unei misiuni înalte. În această perspectivă, actul poetic prezent doreşte să convingă şi să învingă. Un gen de instinct estetic, apollinic, este picurat ca un balsam peste rănile existenţei deschise cu inocenţă de vreme, poetul construieşte o frumoasă aparenţă şi imagine plastică, eliberîndu-se de suferinţă, astfel că relieful stilistic şi impactul emoţional pe care-l determină în cititor este imediat suspus acreditării.  Registrul liric  aduce speranţe acolo unde erau numai întrebări, unde totul indica foarte limpede existenţa incertitudinii,  ca şi cum ea, poezia ar fi pe cale să se auto-descopere şi să se regăsească numai în condeiul său: Copii tăi/  se vor naşte,/ se vor rătăci,/ peste timpul tău/  nu voi fi/   soldatul la vamă.”

 

Aceste scurte şi rapide încrucişări de spade vin să justifice atitudinea faţă de imboldurile pe care se vede nevoit să le proclame într-un proces continuu de formare de sine: „De-ar fi în lume,/  mai rare/ carele cu întrebări,/ tu te-ai salva/ mult de mai multe ori.” Călător la braţ cu poezia, în pas de tangou de la Est la Vest şi invers, conştient de concreteţea statutului său, poetul iubeşte chiar şi umbra lucrurilor, aşa cum iubeşte lumina ce cade din taina dimineţii, din bătaia orologiului, din  filosofarea de dinaintea amurgului. Poetului nu-i mai rămîne decît să se aşeze mereu şi mereu la o masă de scris şi să consemneze, melancolic, dar cu superioritate, semnificaţii profunde, ca un reflex imediat, mimetic, asupra existenţei. Cariera de poet  a Lordului ia amploare cu acte-n regulă, căutîndu-se, regăsindu-se, în sentimentul fertilităţii imense a noii sale geografii poetice şi trăind bucuria fiecărui vers ţîşnit din adîncuri, după cum va simţi cald-înţelegător şi cititorul: „ …Şi daţi-mi cheia/ să-l caut pe Bacovia! / De când îl ştiu,/ cad frunze gălbenite,/  şi a nins./ Privesc statuia lui/ în parcuri goale,/ pe umeri epoleţi de frunze/ i s-au prins…./ A fost aici,/ poate-a intrat în mine, la adăpost de frunze,/ de ninsori,/ călătorind pe amintiri/  lacustre,/ am cumpărat tot plumbul./  Pentru flori. Într-o  bine venită limpezire sufletească, poetul anticipează un salt nou, acela care îl proiectează într-o pace poetică sublimă, în care frămîntările toate i se resorb, mîntuite în idealitatea creaţiei ce creşte tainic din sine:  „Între mine şi oameni,/ stelele sunt,/ legământ pune/ pâinea şi sarea./  Câmpia mea/ e secetă-n vânt,/ între mine şi secetă-i/  Marea.”

 

Volumul al cărui profil, în mişcarea lui dătătoare de linişti,  are scopul de a lumina drumul  îngheţat al poeziei, vorbeşte despre eul autorului dezgropat parcă de sub dărîmături de pluş, readus parcă de la umbră la soare, la obligaţia constantă de a-şi asculta alte întrebări deşteptate sfios, dar fără de îndoială: „Pentru cine/  mişcarea,/ aşteptările,/ ale cui?/ Aplecaţi / de durerile lumii,/  cântăm./ Balul/ nu s-a sfârşit,/ cercul,/  nu s-a închis!” Prezenta revenire a poetului oferă o modalitate proaspătă de a scrie poezie; un fel de ţîşnire, aşa cum formele în relief acţionează asupra ochiului, tot astfel poemele, unele de întindere mică, dar proeminente, sînt mai eficace decît expunerea exhaustivă a unui poem fluviu: „De ce atâtea ziduri/ de străpuns,/ de ce iubirea vine rar/  în cerc,/  de ce începem viaţa/ în cercul ei de plâns, /  de ce pătrundem lumea/ când e de nepătruns?”

Emil Druncea lasă mult pe seama imaginaţiei cititorului, provocîndu-l să completeze cu vibraţii proprii ceea ce poetul profilează laconic, dar ferm: „Aş sta/ de nu s-ar face/ pustiu,/ sau cimitir de cruci,/  stingher./ Iar despre cimitire/  ce să scriu?/   Miroase peste tot/  a cer./   Miroase-a cer./ Alerg./  Dar despre alergare/ ce să scriu?/ Sunt întrutot/  o alergare.” Volumul cuprinde, cald şi luminos, tot ce i se părea mai înainte antinomic şi poate fi socotit fără putinţă de tăgadă actul de curaj al unui  birocrat al inspiraţiei pure; expresie a unei gîndiri postmoderne în mişcare întrebătoare şi pilduitoare urmăreşte o unitate în relaţie cu exteriorul  fragil al existenţei: „Dacă nu era/ Pământul,/  să ne cheme/  înapoi,/ brazda noastră/ de-nsoţire,/ lumea ce era?/ Dar noi?” Finisînd ca un bijutier levantin piatra preţioasă,  minuţios şi rafinat, condeiul lui Emil Druncea fixează cu claritate în cadre minuscule intensitatea unor trăiri mereu actuale,  în care originalitatea şi dependenţa doresc o cucerire a autonomiei:  „Să fie grâul/ curgere de mâini,/ pe la ferestre/  să ne colinde macii!” Aceştia ar fi stîlpii unei Arcadii filosofice proprii,  ţîşnite din cele mai ascunse unghere ale sufletului său, încă neregăsit, pe de altă parte: „Nu lăsaţi / ceasul să treacă, secunda,/ nu-ţi lăsa timpul,/lacrimi în palme.”

 www.agero-stuttgart.de

Acest articol a fost publicat în numărul 49

Lăsaţi un răspuns