Cosmin Tuduran

Iată că a mai trecut un an, un an în care elevul fără nume a crescut, s-a maturizat, a acumulat cunoștinte noi, dar a rămas tot acolo în aceeași școală…oare pentru cât timp?

Privind în timp își amintește cu un gust amar de anul trecut școlar când s-a izbit de acel vechi omniprezent, când toată bucuria îi rămăsese undeva la intrarea în școală.

Acesta era trecutul, acum suntem în prezent; elevul fără nume se pregătește din nou de școală, iar emotiile încep să se înfiripe din nou. Sunt acele emoții în care apare reîntâlnirea cu colegii, cu dascălii, cu școala. Este interesant, toţi se schimbă câte putin; colegii au crescut, parcă și dascălul arată puţin schimbat, dar ceva a rămas parcă oprit în timp, parcă este într-un vid în care nu se întâmplă nimic – școala.

Se bucurase la sfârșitul școlii când a văzut ca o echipă de muncitori începuse să luceze cu mult elan la repararea ei, auzise chiar că se va moderniza. Posibil să fi înțeles greșit. I se confirmase ceva știri la radio, ceva cu criza financiară, ceva cu lipsa banilor, nu prea înțelesese el prea bine, dar totuși a realizat că poate lucrul a făcut ca şi după atât timp, lucrările la școala lui să rămână pe loc..parcă cineva le înghețase în toiul verii.

Elevul fără nume va avea din nou o mare dezamagire, un mare regret în suflet că nu va avea nici în acest an parte de condiții moderne, că nu va simți mirosul de nou, nu va vedea acel alb imaculat pe pereţii (nu neparat din rigips) școlii, că va vedea soarele iar prin ferestrele crăpate de timp. Mai mult decât atât, va avea un şoc când va vedea puţin cerul prin tavanul holului, se va mira că pe pantofii lui noi se va așterne un strat gri de humă proaspăt căzută din tavan și că acel miros de mucegai și de umed parcă nu prea seamănă cu mirosul toamnei..sau poate acum toamna și-a schimbat mirosurile, cine stie?

Se va uita mirat împrejur, se gândea că e ultimul an în care va învăța în școala aceasta, mai trăgea o speranță, o speranță deșartă din păcate. Nimeni nu a facut nimic, nu s-a reparat nimic de ani de zile parcă în ciudă s-a distrus totul, s-a distrus acel loc unde petrecea momente plăcute cu colegii lui, s-au distrus lucrările lui făcute cu atăta migală și expuse în holul școlii să le vadă toată lumea, s-au distrus până și picturile la care a lucrat ore și ore tremurând cu mâna deasupra foii ca nu cumva să iasă din chenar și să strice totul.

De ce să se mai bucure? Îl mai ajută cu ceva calculatorul cu nume de firmă din fața clasei, îl mai ajută cu ceva efortul dascălului de a face o pseudoînfrumusețare a unei clase ponosite? Cu siguranța nu! Poate îl va ajuta cealaltă sală de clasă unde parchetul are toate formele de relief, unde tavanul s-a transformat în cer senin și aici va fi cu siguranță locul potrivit pentru a învăța geografia. Ciudat și alarmant în același timp de ce nu se poate face nimic. Să fie Nepăsare, inconştienţă sau criza financiară ? Nu mai are rost să analizeze, e deja târziu și nimic nu se va mai putea face.

Și în tot acest tumult de imagini și sentimente negre…elevului fără nume i se intrevede luminița de la capătul tunelului, apare acea revelație de moment, apare ideea salvatoare. S-a săturat de atăta nepăsare, i-au ajuns toţi acei ani în care spera la ceva mai bun, își ia inima în dinți și gândește ceva ce până acum nu îndrăznise – vrea altceva mai bun pentru el, vrea să facă altceva, vrea sa ajungă în alte locuri unde toate acestea să fie amintiri. Îmbărbătat de această idee nu se uită în urmă, face pasul decisiv și cu strângere de inimă își va face curaj și își va încerca soarta departe, în alte locuri……..