Luminiţa Petcu

Se prelungeau nopţile cînd te măsuram
precum Poussin după natură
amare cuvintele se lepădau de mine
cu cît strîngeam mai tare în braţe
slăbiciuni pîna la statuile faraonilor
frunze căzătoare de culoarea inimii

Deşi stăteam lipită de tine pînă la singurătate
durerea nordului mă arunca deasupra tuturor lucrurilor
cu armura ponosită inutil
pînă în dreptul brizelor, simfonia a noua
pe care n-o ascultai decît atunci
cînd piramidele deveneau iluzii
şi te întrebam unde fugi

Adunam fiecare foşnet
în care tăcerea era sublimul
unui mănunchi alb de dragoste
melci şi cai adormiţi în icoana tîmplelor
irepetabilul doar ploaia
cu care aş vrea să mor la picioarele tale