Două suflete, un singur trup

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Aurelia Chircu

 

Detestam supa de roşii şi tocmai acest fel culinar pregătise gazda pentru cină. I-am mulţumit politicos şi m-am retras în camera noastră, gândindu-mă că aveam să comand mai târziu nişte paste milaneze de la restaurantul de peste drum, aşa cum făcusem şi în alte dăţi.

Ne intrase în reflex ca cel care ajungea primul acasă să desfacă draperiile roşii de la ferestre. De data asta, le-am lăsat strânse şi admirând imaginea fulminantă a barului de noapte, spre a cărui faţadă dădea fereastra camerei, am aprins veioza cu abajur portocaliu şi m-am aşezat la măsuţa din faţa geamului.

Am deschis laptop-ul şi un fişier word pe care încă nu ştiam cum să-l intitulez. Lucrul pe care mă pregăteam să-l fac, să-mi scriu etapele vieţii mele, în cât mai puţine rânduri posibil, mi se părea o chestie stupidă.

Dar noul medic personal, recomandat călduros de către Edgar, colegul său de breaslă, ce mă tratase în ultimii zece ani, voia un profil clinic şi psihologic diferit de cel îndosariat în cabinetul doctorului.

Însă Leonard nu ştie că mi-e nu-mi plac temele pentru acasă… Oricum, nu-mi programasem nimic pentru acea seară, Mariusz avea să-şi petreacă noaptea la birou,  aşa ca puteam să fac orice voiam. Nu, fratele meu nu m-ar fi deranjat, dar mă simţeam mai bine, ştiind că sunt singur, doar eu şi gândurile mele.

M-am uitat în lista de messenger şi l-am găsit online. Avatarul lui, cu îngeraş anime, desenat de mine, mă amuză întotdeauna. Nu faptul că era al meu, ci fiindcă îl alesese tocmai pe acela pe care eu, nemulţumit îl aruncasem în Recycle Bin. Era reuşit desenul, dar nu-mi mai plăceau culorile folosite atunci cand il desenasem.

Am vrut să-i scriu, dar m-am răzgândit şi am închis aplicaţia. Am deschis winamp-ul şi din boxe s-a revărsat în încăpere vocea lui Farinelli, de fapt, acel mixt dintre o soprană şi un contra tenor, care izbutise să aducă ceva din registrul vocal al lui Carlo Bronschi, cel mai mare dintre ” castraţi”.

Mi-am scos din buzunarul sacoului post it-ul, pe care mi l-a dat psihologul. Conţinea cinci întrebări, notate cu cerneală roşie. M-am gândit puţin la prima, apoi am început să tastez.

 

“ < Cine si ce sunt ? > Hm… Grea întrebare… O întrebare cu multe răspunsuri, aşa cum e normal, doar că răspunsurile mele nu se aseamănă deloc cu cele la care te-ai putea aştepta.

Să spun că sunt un simplu om, aş minţi. Aş vrea să fiu un simplu muritor, poate totul ar fi mai simplu pentru mine, dar după atâţia ani, nu cred că aş mai suporta asta. De fapt, îmi place să fiu ceea sunt sunt, chiar dacă e o afirmaţie de om nebun… Spun asta, fiindcă am o existenţă duala, în mine sunt două vieţi, două destine; port în mine sămânţa nefericirii mele. Un singur trup şi două suflete, ancorate într-o realitate incertă.

 Mă numesc Dorian. Şi atât. Nu-mi ştiu adevăratul nume de familie, dar pe parcursul vieţii mele, am avut diferite nume patronimice.

Când am fost adus de la internat la castelul părintelui meu adoptiv, mă numeau Dorian Galba, căci acesta era numele prolificului bancher din Aeternum, iar dacă amintea de cel personajului desfrânat din poemele lui Horaţiu, coincidenţă nu era deloc întâmplătoare. Apoi, când Galba a fost decăzut din drepturi, am fost adoptat de maestrul Desalonta, unchiul lui Mariusz, care nutrea o iubire părintească pentru amândoi. Mai târziu, în vremea când am considerat că viaţa mea alături de acest frate vitreg putea fi periculoasă, am încercat să fug şi mi-am luat numele de Dantes.

Acum, sunt totuşi, Dorian Desalonta, director la Rymnotech, compania mea şi a lui Mariusz, care oficial se ocupă cu internetul, iar în particular, are preocupări cu mult mai sinuoase. În realitate, sunt un biet gardian, păstrat în organizaţia asta, ce dăinuie de câteva secole, doar pentru a-i purta de grija lui Mariusz, a-l apăra de o profeţie găsită în nişte cărţi ale unui vrăjitor şi care s-ar putea îndeplini sau nu, într-un viitor nesigur. Practic, asta e singura explicaţie pentru care încă supravieţuiesc.

Cu toate astea, întreaga firmă se învârte în jurul meu, pot să fac orice vreau, fără pic de teamă. 

Vârsta mea ar uimi pe oricine, dar nu si pe doctorul meu. Ei bine, abia am împlinit o sută şaisprezece ani. Oircine altcine ar rade de mine, auzind acest numar si mai ales sa auda si faptul că de atâţia ani. eu încă stau cuminte lângă Mariusz, fără a încerca să-mi fac propria mea viaţă.

Dacă am o viaţă a mea…

Adevărul e că boala ce mă ruinează, nu-mi permite să am o viaţă. Racila asta face din mine un handicapat; depind de cei din jurul meu şi asta mă deranjează. Nu suport să fiu neputincios…

Deşi ar trebui, Mariusz nu e dezgustat de mine, din contră, se poartă ca un fel de frate mai mare, deşi avem aceeaşi vârstă. Iar eu nu prea suport să fiu cocoloşit. Scene în care mă trezesc dimineaţa, după o noapte cu febră mare şi-l găsesc adormit, la căpătâiul meu sau nopţi în care aşteaptă ambulanta, măsurând covorul de la un capăt la celălalt, sunt deja banalităţi…

Dar mai întâi de a-i spune omului despre boala mea, va trebui să-i povestesc ce m-a adus în starea aceasta.

Mă întorc la anii copilăriei mele… Trebuie să recunosc că a fost una neobişnuită, dar şi foarte tristă. Nu mi-e uşor să-mi amintesc de acei ani, încărcătura lor emoţională e atât de mare încât aş putea crede că totul s-a întâmplat chiar ieri şi aş suferi la fel de mult cum am făcut-o atunci, când s-au întâmplat toate.

M-am născut într-o şatra de ţigani. Partea aceasta a vieţii mele e destul de vagă în mintea mea… Câteodată, când sunt cu Mariusz la vreun concert rock, în frenezia acelor clipe, parcă mă văd în jurul unui foc imens, alături de alţi copilaşi ca şi mine, bătând din palme, în ritmul glasului de alăuta… Doar atât. Şi Mariusz râde de mine, enervându-mă.

M-am născut cu o pielea foarte deschisă, de gagiu, lucru care a creat oarece dispute în şatra. Lucrurile astea le-am aflat undeva pe la anii adolescenţei, de la bulibaşa. De fapt, multe lucrurile pe care le voi povesti aici, în legătură cu familia mea adevărată, mi-au fost destăinuite de acel om.

Nu-mi amintesc cum arătau părinţii mei, dar ştiu că naşterea mea a produs discordie în familie. Mama nu m-a iubit niciodată, fiindcă tata credea că i-a fost infidela şi o bătea deseori. Omul mi-a spus că ea ar fi încercat chiar să scape de mine, să mă abandoneze pe malul unei ape, dar el a oprit-o, căci ghicitoarea îi spusese că destinul meu nu e legat de şatra lor şi dacă îmi vor face rău, se va abate asupra lor un mare blestem.

Se pare că până la urmă, blestemul mă atinsese pe mine, dar nu mai comentez acum…”

Acest articol a fost publicat în numărul 36

Lăsaţi un răspuns