Virgil Diaconu

În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra.
În fiecare zi, o gălăgie de vrăbii îmi aruncă în faţă dimineaţa.
Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartier care îşi bagă nasul
peste tot, prinţesa aceasta cu capul plin de vrăbii,
care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei luminoase
şi îmi umple urechea de cântec.
În fiecare zi, o armată de vrăbii îmi intră pe fereastră,
joacă şotronul pe masa mea, printre manuscrise.
Nici nu mă trezesc bine şi camera se umple de larma lor.
Toate au să-mi spună câte ceva,
de parcă ar fi nişte suflete plecate mai demult
şi întoarse la mine să mă certe…
Să mă certe pentru grădina mea de umbre,
pentru visele rupte, pentru trandafirii mei negri…
 

Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii…
În fiecare dimineaţă ele trag de pe mine leşul tristeţii
ce mă acoperă… În fiecare dimineaţă
femeile-vrăbii îmi ciugulesc din palmă toate victoriile,
surâsul meu secret, cu care sparg lacătele nopţii…

Eu voi pleca să cuceresc lumea cu o legiune de vrăbii –
îmi spun – cu larma acestui poem. Eu voi pleca
să cuceresc lumea cu tăcerea unui singur poem… Da,
cu un singur poem, cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric
ca de o haină veche…

Un comentariu la “Dimineaţa”