Dan Orghici

Nu suntem identici. Avem figuri diferite. Până şi gemenii se diferenţiază între ei. Gândim, dar nu avem aceeaşi lungime de undă, din interferenţe se nasc prieteniile şi iubirea. Trăim cu toţii, dar nu la fel.

Murim, până şi în moarte suntem diferiţi.

Umbrim pământul, unii mai mult, alţii mai puţin, diferenţă de volum sau de ani trăiţi, diferenţă de firi, unii fac umbra pământului doar stând, alţii muncind.

Suntem diferiţi prin ceea ce facem. Unii lasă în urmă case, alţii pomi. Unii vorbesc în loc să facă, alţii scriu ce “unii” vorbesc, suntem cu toţii diferiţi. O parte dintre noi este în centrul atenţiei, unii devenind vedete. O altă parte şi chiar cei mai mulţi nu ajung să fie ca ei, chiar dacă au construit prin muncă cinstită şapte case. Necunoscuţii sunt mulţi, iar cum cei mai mulţi nu sunt băgaţi în seamă, ieşirea din tipare frapează, ei devenind “diferenţe”. Sunt judecaţi de cei ce ştiu că este scris: “nu judeca”. Sunt blamaţi, uitând că însuţi Iisus a spus: “fericiţi cei săraci cu spiritul”, uitând sfârşitul “bucuraţi-vă şi vă veseliţi…”.

Dar tiparele nu sunt puse ca să micşoreze diferenţe, ieşirea din cotidian doare, deoarece dureros este să vezi un creştin spânzurat. Dar…

Cine sunt eu? Să pun egal între mine şi ce aş face şi durerea incomensurabilă a bolnavului incurabil. Cu ce ochi pot să văd, cu ce gură să vorbesc bătrânului ce nu-i mai are aproape de el pe cei dragi. Nu mă vor durea oare toate atunci când îi voi auzi răspunsul?

Diferenţe. Asta este. Deci nu judeca, deoarece vei fi judecat. Cum poţi să spui copilului să nu plângă când el asta vrea să facă? Cum poţi cere râului să nu curgă, cucului să nu cânte, florilor să nu înflorească, cum poţi să pui egal între diferenţe, chiar dacă acestea frapează?