Ruxandra Pascu
(Premiul III la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea proză
text premiat)

Mereu am spus că am timp. Ştiam că mă înşel; mă amăgeam singură pentru că nu aveam pe nimeni aproape ca să mă amăgească… aşa era viaţa mea. Şi încă este. De ce să neg ? Mereu mi-a plăcut să înşel oamenii, să mă înfrupt din prostia lor oarbă, din naivitatea cu care unii dintre ei credeau că mă protejează, iar alţii credeau că mă manipulează. Încă evoluez. Demonul din mine primea acel pseudo-sentiment de „protecţie” doar pentru a-l întoarce pe toate părţile, pentru ca în final dragostea de sine să învingă şi să târască prin noroi sentimentele celorlalţi. Cât mi-a plăcut să mă joc cu minţile lor meschine şi mici, pline de idei şi ipoteze imposibil de demonstrat.

Dar nu-mi pare rău că i-am amăgit, pentru că le-am dat o oarecare fericire ce vine din satisfacţia sadică şi prost înţeleasă cum că ei s-ar fi jucat cu mine şi nu eu cu ei..

Le-am mai dat senzaţia nepreţuită (pentru ei) cum că ei ar deţine controlul, că de ei depinde viaţa mea, seacă în profunzime, inocenţa mea sufletească de o natură păcătoasă. Ce dacă fericirea lor era o joacă pentru mine? Până la urmă este fericire, de oriunde ar fi izvorât ea; nu are nici o natură vinovată, nu provine din egoism, aşa că încă se poate numi fericire până când fericirii i se vor impune alte standarde, alte criterii după care se va defini.

Totul s-a rezumat la acel sentiment de protecţie, prin care ei doreau să mă acapareze, să mă înglobeze în furia lor existenţială. Ceea ce ei nu-şi dădeau seama era că eu le devoram sufletele, că le crucificam fără milă interiorul păgân împreună cu lumea lor mică, aşa cum călcam în picioare dorinţele lor egoiste.

Cât de uşor era! Nu pot să cred că am sfârşit prin a avea remuşcări! Mă doare sufletul, pietrele vinovăţiei mi-l macină umplându-mi spiritul de sângele rece care îmi îngheaţă iluziile. Îmi pare rău de mine şi de ei, parcă mai rău de ei decât de mine. Să fie oare aceasta calea mea spre mântuire? Poate că încă nu îmi dau seama de repercusiunile jocului meu sadic. Sau poate pedeapsa mea eternă începe de pe acum în forma regretelor şi a mustrărilor de conştiinţă.

Îmi doresc din toate puterile ca ei să nu mă mai urmărească. Vreau, am nevoie ca amintirile lor să nu mi se mai piardă prin vene, făcând să mi se evaporeze din trup toată satisfacţia pe care am simţit-o până de curând. Mai sper şi ca iluziile lor sparte să nu-mi mai provoace coşmaruri.

Odată m-am sufocat gândindu-mă la ei, la timpurile când meschinăria lor (dar şi a mea) era doar un copil şi simţeam cum un văl de regrete îmi înfăşoară întreg corpul, cum mă strânge şi cum face ca sângele din capilare să clocotească ,

spărgându-le şi cum mă înec cu materia stacojie ce curge prin mine, inundându-mi plămânii şi cufundându-mă în uitare.

Acum nu mai am timp. Nu îndrăznesc să mai sper că va mai exista timp pentru mine; nu încerc să cer timp pentru mine! Când totul se prăvăleşte în abisul crestat în sufletul omenirii, speranţa nu mai poate face nimic, în afară de a da iluzii seci şi uscate de durerea prea mare pe care o simţim. Este bizar modul în care mi s-a schimbat percepţia asupra speranţei, când acum aproape două eternităţi credeam orbeşte în ea.

Acum când Totul se apropie de sfârşitul tragic ce i-a fost hărăzit, îndrăznesc sa-mi pun întrebarea: Oare aş avea cui să cer Timp ?

Încerc să trag aer în piept, dar vidul pe care îl inspir îmi răneşte măruntaiele şi îmi taie Viaţa în bucăţi. Totul se precipită, parcă, în favoare lumii şi împotriva mea. Chiar trebuie să existe un personaj pozitiv şi unul negativ? Nu cred în astfel de roluri. Cred doar într-o complicitate rezultată dintr-o ură constructivă reciprocă între mine şi restul lumii; o complicitate ce ne fereşte de posibilitatea de a cădea în păcatul unui sfârşit propriu voluntar, promovând „spiritul de echipă” în ceea ce priveşte trecerea pragului dintre dimensiuni. Nu cred în personaje pozitive! Bunătatea nu mai este! A fost sufocată de evoluţie, de raţiune şi îngropată laolaltă cu pasiunea dătătoare de viaţă. Acum răul zace în toţi, curge vertiginos prin noi, ca un virus ce se înmulţeşte şi se umflă în noi, eliminând orice urmă a adevărului. Iar viaţa… viaţa, în adevăratul său sens, a fost vânată fără milă, decimată de fiinţe mult prea ambiţioase pentru a vedea absolutul din ea; metaforele i-au fost furate şi înjunghiate fără milă pentru ca apoi să fie împăiate şi depuse pe raful Inconştienţei ca trofee ale luptei eterne dintre Bine şi Rău.

Aş vrea ca, pe timp de depresie, să mă cufund în pământul reavăn de unde să trag în mine natură adevărată, sevă veche de secole, care să-mi trezească amintiri pure. Aş vrea ca în aceste amintiri să se lege venele cândva tăiate ale conştiinţei de sine.

Să fug de tot şi, totuşi, să-mi păstrez viaţa (dacă se mai poate numi viaţă) este imposibil şi, ca să las o posibilitate de a mă regăsi în viitor, plonjez cu capul în jos în abisul care, parcă, se deschide special pentru mine.

Întunericul prea familiar mă strigă „Diavol” crezând că mă răneşte. De fapt nu ştie câtă plăcere îmi face să îmi invoce natura de demon. Nu ştie câtă nevoie am de asta. Am nevoie de o exorcizare pe care numai Întunericul poate să mi-o dea…