Ioan Crişan

 
- Asta, da! Prindeai?
- Cum să nu! Am prins la cârlig somn mai lung decât mine, şi vezi cât sunt şi eu! Aveam în sat un ţigan fierar, care îmi făcea cârlige din care, atunci când muşca peştele, nu mai scăpa. Puneam pe cârlig o bucată de carne mai mare de un kilogram. Cârligul era cu gută din fir marinăresc subţire, dar mai tare decât orice altceva, şi aruncam în Dunăre. Capătul de pe mal îl legam bine de un pomişor mai tare şi îmi vedeam de treabă. Când se mişca pomişorul înainte şi înapoi, mergeam să trag de gută, ca să văd cât de mare era peştele. Sincer îţi spun, de câteva ori am scos somnul cu Racheta, pe care trebuia să o deranjez din visare, că singur era prea greu de tras.
- Dar, ia stai, mă, aşa! Cum ai reuşit tu să instruieşti iapa?
- Cu marmeladă. Dacă vroiam să facă ceva, atunci o momeam cu o felie de marmeladă. După ce s-a învăţat cu comenzile, îi dădeam pâine sau ouă, că marmelada îmi trebuia pentru ţuică. Mânca Racheta mea ouăle ca pe sâmburi. Îmi lua oul din palmă, îl zdrobea în gură şi dădea capul pe spate, după care scuipa coaja şi mă privea aproape zâmbind.
- Taci, mă, zâmbea iapa…
- Ei, zâmbea. Spun şi eu aşa!
- Şi marmeladă de unde?
- De peste tot, dar cel mai mult de la noi, din cambuză! Luam şi de la ţărani, patru găini la o cutie de marmeladă. Când nu aveam clienţi pentru găini, cumpăram marmeladă de la magazinul alimentar din sat. Ieftin, numai cu o sută unşpe lei sau o sută de ouă era cutia de zece kile.
- Da, atâta costa şi la noi. Eu, dintr-o cutie şi cinci kile de zahăr, scoteam unşpe-doişpe litri de ţuică destul de tare.
- Te cred, dar tu o făceai acasă cu un cazan bun, pe când eu o făceam cu mijloace rudimentare şi fără prea mult zahăr. Nu am scos niciodată mai mult de doi litri jumătate sau trei dintr-o cutie!
- O cutie de marmeladă?
- De marmeladă!
- Puţin ai scos. Eu…
- Lasă tu… pe, eu! Cât scoteam îmi ajungea numai bine pentru un matolit fain. Eram sătul de vin. Prindeam şi somn mai mic de 30-40 de centimetri, dar la vârşe. Din ăia făceam bani, că îi vindeam subofiţerilor la jumătate de preţ, să mă pun bine cu ei.
- De unde aveai tu vârşe?
- Păi… nu aveam eu, aveau pescarii. Eu numai intram în Dunăre şi le schimbam locul sau le goleam. Nu ţi-am spus… cu chestia asta la Giurgiu, mi-am mai făcut o dambla. Am trecut de mai multe ori graniţa, aşa, numai din răzbunare că nu mi-a mers prima oară. Adică, am înotat de mai multe ori până la bulgari.
- În Dunăre?
- Ba nu, că în ploaie, ce cap ai! În Dunăre, desigur, că numai apa aia era mai mare pe acolo. Dacă mă prindeau grănicerii fluviali de la ei, ori mă băgau la balamuc, ori mă decorau ca erou, ori mă împuşcau!
- Tu nu eşti normal, Petrică!
- Ştiu! Aşa îmi zicea şi adjutantul Alexe Muşchiu, şeful meu direct. Perioada cât am fost eu acolo, cred că a fost cea mai neagră perioadă a lui. Când dădeam mâncare la găini şi la porci, nu intram acolo decât îmbrăcat cu haine de subofiţer, adică cu chipiu şi veston. El avea obiceiul să fie tot timpul descheiat la veston şi eu tot aşa eram atunci când îmi hrăneam păsările şi porcii. Ştii, asta făcea parte din planul strategic. După un timp, puteam să intru la ele cu ţinută militară de lucru, în costumul alb marinăresc de oraş sau în pantaloni scurţi, că nici nu mă băgau în seamă. Circulau găinile ca nişte bezmetice peste tot, râcâind pământul sau discutând între ele despre cine ştie ce, dar cum intram cu chipiul dat pe ceafă şi cu vestonul fluturând, ştiau că este rost de haleală şi se adunau cu toate în jurul meu mai ceva decât oamenii din sat, când aducea bere la sticlă. Cu porcii, la fel. Acum vine partea faină. Cum intra adjutantul Muşchiu să facă inventarul, erau călare pe el. No, mai numără tov. adjutant, că îşi schimbau locul mai repede decât furnicile. După o oră-două de numărat, ieşea ăla din câte un ţarc cu ochii cruciş. Nu a reuşit să numere niciodată mai mult de cincizeci.
- Al naibii eşti, Petrică! Cam câte găini aveai în subordine?
- Nu am ştiut niciodată! Se spunea ceva, acolo, în jurul numărului de zece mii!
- Câte?
- Câte ai auzit. Adjutantul, când vroia să facă inventarul la găini, încerca să îl facă doar la cele câteva sute de găini selecţionate pentru comandanţii noştri şi pentru ofiţeri. În masa mare de găini nu avea cum. Porci aveam cam patru sute. Se tăiau mereu porci şi găini pentru trupă şi pentru popotă!
- Dar, totuşi, erau cam multe, mă!
- Nu mă durea capul. La curăţenie, în coteţe sau în ţarcurile de vară ale găinilor, mergeam la trupă pe nava bază, şi era destul să strig, „- Cinci voluntari setoşi la mine, fuga!” şi veneau o sută. Unii mă rugau să îi iau, chiar şi cei leat cu mine. Le dădeam băutură gârlă! Dormeam pe vasul mamă, cam trei sute de militari şi erau sătui de atâta frecat puntea.
- Nu ieşeau la instrucţie?
- Ieşeau, pe naiba. Poate o dată la lună şi era bucurie pentru ei să mai simtă pământul sub picioare. Nava mamă era scoasă doar când se pleca la trageri, în rest se patrula pe Dunăre, în vedete rapide.
- Deci, ai avut armată faină, Petrică!
- Faină, dar lungă. La noi, la marină, în doi ani poţi să faci multe. Între timp, am învăţat-o şi pe Racheta să bea. Seara era chiaună de cap şi dimineaţa, mahmură. Păştea pe malul Dunării şi când o fluieram venea repede, că ştia că e rost de pileală. Ei îi dădeam numai vin sau bere. Mai aveam doi câini, unul bea, celălalt nici să nu audă. Cred că eram o apariţie faină prin unitate după-amiaza, după ce plecau cadrele acasă, toţi patru, din care trei eram beţi. De multe ori câinelui, care nu bea, îi era ruşine cu noi şi rămânea mai în urma noastră. Ia spune, Niculaie, tu ai băut vreodată cu un cal sau cu în câine, să vezi ce fain îi?
- Încă nu!
- Ascultă la mine că nici nu se compară, mai ales când bei cu calul. Tu bei din sticlă, lui îi pui într-o crăticioară mai rea. Nici nu are rost să mai ciocneşti cu el şi îi poţi împuia capul cu tot ce îţi vine prin minte. Mai tragi un gât lung, îi mai pui şi lui de patru degete în crăticioara lui şi,… „Hai noroc, Rachetă!” Câinelui meu, ăla care bea, îi puneam într-o cutie de conservă goală. Dimineaţa habar nu avea de nimic, dar cum se schimba garda de la ora trei şi ieşea pe poartă autobuzul cadrelor, îşi lua conserva lui în gură şi venea la mine la porci. La două săptămâni, se făcea curat şi ordine în cambuză. Ştii, în cambuză se ţineau alimentele pentru trupă şi popotă. Eu supravegheam activitatea răţuştelor sau bibanilor, cum le mai spuneam. Ca să nu se fure, plutonierul adjutant Muşchiu, care pe lângă porci şi găini, mai era şi magazioner, ne încuia înăuntru în cambuză, până eram gata cu ordinea şi aranjatul pe sortimente. Tot timpul se rulau alimente şi băuturi, unele ieşeau, altele intrau. Era un hublou care se putea deschide fără probleme, de sus cineva de-al meu cobora o găleată legată cu funie, băgam în ea tot ce ne trebuia şi prietenul o trăgea sus. Asta de mai multe ori.
- Ce luai?
- De toate. Conserve, coniac, rom… vin nu, pentru că aveam destul de pe găini şi purcei. Ce naiba era să fac şi eu, pe lângă faptul că o duceam bine: mă mai şi distram! Oare mai au mult fetele astea?
- Ziceau că îşi fac şi deştele! Unghiile…
- Lasă-le, Niculaie, să se facă frumoase, că doar mergem la petrecere! Vrei să-ţi mai spun cu armata?
- Zi, Petrică!
- Porcarul dinaintea mea, cel în locul căruia am venit eu, a băut tot alcoolul din busola unei navete de patrulare! A orbit din cauza asta!
- Busola nu merge pe bază de magnet? Ce alcool!
- Lasă tu, că pe nave nu au busole dintr-acelea de la casa pionierilor, ca la orientare turistică! Sunt tot pe bază de ac magnetic, dar în loc de aer, ca la cele mici, la marină acul magnetic este în alcool pur. Într-o busolă de pe navă intră cam trei litri de alcool tehnic. Porcarul l-a scos pe tot şi câteva zile a văzut tot dublu. Pe urmă, nu a mai văzut nimic mult timp!
- Ce prost şi ăla!
- Crezi că a fost singurul! Spirtul medicinal, strecurat prin pâine şi dublat cu apă, era la mare cinste. Eu nu am băut, că aveam ţuica mea din marmeladă, dar nu spun că nu am fost tentat. Am băut după liberare odată şi nu a fost rău deloc! Am vrut să văd cum e.
- Du-te naibii!
- Da, mă. Altul, de la noi, a scos lichidul de frână şi a băgat apă în loc. Numai când au ieşit în patrulare au văzut că busola nu mai merge după hartă şi naveta a luat-o aiurea. Când au ajuns la apă mai mică, şi aveau viteză, ăia nu au mai putut-o frâna şi.. gata! Au rămas cu vasul priponiţi. Ăla era tot în spital şi când îl întrebau ceva, vorbeau tot trei de un leu.
„- Ce ai făcut cu busola, nenorocitule?” i-a strigat cel care îl ancheta de la doi centimetri distanţă de ureche. Fostul porcar, după un efort de gândire, i-a răspuns privind fix în tavan cu ochii cât două cepe: „ – Busola, am băut-o!” Nu au avut ce să îi facă decât să îl bage la batalionul disciplinar, dar numai pe doi ani, fiindcă nu au fost pagube. Naveta eşuată au tras-o cu altă navetă la apă adâncă. Pe urmă am venit eu porcar şi găinar acolo. Nu ţi-am spus cum îl fentam pe adjutant cu purceii?
- Cum?
- Aveam un purcel mort, pe care i-l arătam mereu. Mă punea să îl arunc în Dunăre, dar aveam legată gută pescărească la un picior al purcelului, pe care îl recuperam de cum pleca el, şi a doua zi, murea din nou! Puteam să fac aşa cu adjutantul până îmi putrezea purcelul. Mai murea câte un altul, şi pe ăla care şi-a făcut cu prisosinţă datoria, îl aruncam în Dunăre fără gută la picior, să se odihnească în sfârşit şi el, pe fundul apei, până îl mâncau peştii! Uite, Niculaie, că ies fetele noastre, gata coafate. Măi, ce neveste faine avem! Fă-le semn să vină încoace.
- Auzi, Petrică, dacă stau să mă gândesc, şi eu am avut o armată faină la transmisiuni. Îţi voi povesti şi eu, odată!
- Chiar nu vrei să îţi prind un porumbel? Numai aş, şi îi dau drumul pe urmă!
- Nu, mă, lasă porumbeii în pace!
- Îi las, numai aşa am zis. Aha, că am uitat să îţi spun…
- Ce mai e?
- La liberare am primit diplomă de timonier. Mergem spre noi spre ele, Niculaie?