De pe la oaste – II

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (8 voturi, în medie: 4,38 din 5)
Loading...

Ioan Crişan

 
– Zău! Atunci fă-mi şi mie un semn aşa cum i-ai făcut ei când spui că ai agăţat-o, să văd ce impresie îmi faci!” mi-a spus în timp ce a luat o mică pauză pentru refacere. Cartea din mâna lui arăta jalnic, dar tot mai era bună pentru dat cu ea.
– Şi, i-ai făcut semn cum ţi-a cerut, măi Petrică?
– Cum să nu. Prima oară i-am zâmbit tâmp şi băteam nebuneşte din pleoape, pe urmă i-am făcut semn cu ochiul drept, că stângul era umflat şi nu mai vedeam cu el, iar la urmă, i-am trimis un pupic din vârful buzelor sparte cu cartea aia…
– Şi?
– Şi pe urmă am văzut cartea de telefoane tot mai aproape. A fost singura lovitură pe care am luat-o în plină moacă. Cred că aia m-a năucit de nu am mai ştiut nimic. Dar am avut noroc, pentru că atunci când mi-am revenit, mi-au dat drumul acasă. Alţii, că ăla bubosul, nu mai erau acolo.
Nu m-am putut abţine să nu râd, şi a râs şi prietenul meu. O întrebare mi se învârtea prin minte şi i-am pus-o până la urmă:
– Auzi, ce carte era?
– Eşti surd, de telefoane!
– Nu, mă, din ce judeţ era cartea?
– Păi, eram la mare, mă! De Constanţa, desigur. De ce?
– Mă gândeam că dacă ar fi avut o carte de telefoane din New-York, îţi rupea capul, ăla! Aia îi cea mai groasă din lume.
– Taci, mă, că atunci eram comunişti şi nu aveau ce căuta la noi în ţară lucruri din occidentul capitalist. Numai ceasul de la mâna lui era elveţian!
– Ticălosul naibii! L-ai mai văzut?
– Pe ăla?, cum să nu. Trebuia să merg la hotel să îmi iau lucrurile de la Inge. Ea era pe plajă, dar mi-am găsit ce aveam la recepţia hotelului. Nu m-au mai recunoscut ăia decât cu greu, după mutra pe care mi-au fabricat-o ăia. Am cotrobăit printre lucruri şi am găsit nişte bani puşi de suedeză. Ca să îi mulţumesc, am mers către locul nostru obişnuit de pe plajă, şi acolo ce să vezi!
– Ce?
– Bubosul care m-a bătut, numai în budigăi de plajă, aşezat chiar lângă Inge, bătea nebuneşte din pleoape către ea şi îi trimitea pupici tot la cinci secunde.
– Ha, ha!
– Da, măi, Niculaie! Ăla vroia să-mi ia locul pe lângă fata aia faină şi făcea cum i-am spus eu că am făcut. M-am retras mai la distanţă de ei şi i-am urmărit, până ce Inge s-a săturat de strâmbăturile lui şi a plecat la hotel. Nu mai ştiu nimic de ea de atunci, dar în ziua aceea m-am hotărât să fug din ţară, numai aşa, de-al naibii. Vroiam să fug de pe undeva de pe litoral şi cu banii de la suedeză m-am tot învârtit pe acolo.
– Atunci se fugea pe la sârbi, nu pe la mare, mă!
– Ce ştii tu. Am umblat şi pe la Oraviţa! Am revenit acasă taman cât să pierd examenele şi să plec în armată. Direct la trupă, pentru că părinţii mei au vrut să mă pedepsească pentru că nu am intrat la facultate şi, deşi aveau posibilităţi să mă ajute, au vrut să îmi dea o lecţie. Ştii unde trebuiau să mă ducă?
Am dat din umeri a neştiinţă, şi am spus la întâmplare:
– La diribau, unde altundeva!
– De unde ştii, Niculaie?
– Nu ştiu, am zis şi eu aşa.
– Chiar, mă?
– Chiar, ce naiba!
– Da, mă, trebuia să plec la diribau, dar mi-a aranjat un vecin colonel, fără să ştie bătrânii mei, şi am ajuns la grăniceri!
– Unde?
– La „Marina Grăniceri” şi… culmea, am ajuns tocmai acolo pe unde am vrut eu să fug din ţară. Marina grăniceri, unde am nimerit eu, este diferită de cealaltă marină unde se făcea armată adevărată. Aveam aceeaşi ţinută ca şi ei, numai pe şapcă ne scria „Marina Grăniceri” Ai noştri erau mai oropsiţi decât adevăraţii marinari, deşi armata era tot de doi ani. La noi se spunea că faci un an pe burtă şi un an pe spate. În plus, faţă de alte arme, nouă ne dădeau câte o sută de mililitri de vin la fiecare masă de prânz. Crezi că bibanii din ciclul întâi vedeau vinul? Vezi să nu! Odată, unul dintre bătrânii de ciclul doi, a băut vreo treizeci de porţii de la pufoşi şi vreo zece de Dumnezeu ştie unde, şi a făcut scandal. Un maistru militar a vrut să îl potolească, dar s-a ales cu un pumn în nas care l-a aruncat în apă. Tipul a primit trei ani de batalion disciplinar. Eu am avut noroc, că după şase săptămâni de perioadă, am fost înaintat în funcţie.
– În grad, vrei să spui!
– În funcţie îţi spun, mă, pentru că gradele nu se prea dădeau în ciclul întâi, decât pentru merite deosebite. Am primit funcţia de porcar!
– Cum de porcar! Ce legătură au grănicerii cu porcii?
– Au, mă! Şi cu găinile, la fel, dar la găini l-au pus pe altul. Era numai un gard din plasă de sârmă între noi. Ne furam unul pe altul mai ceva decât ăştia din fotbalul de acum! Ăla îmi şutea câte un purcel, eu, ca replică, îi luam câte o sută de găini. Ne înjuram prin gardul de sârmă după ce ne descopeream lipsurile.
– Chiar o sută?
– Ce conta că îi luam zece, un milion sau o sută. Îi luam câte îi puteam prinde când nu era atent. Făceam o gaură sub plasă şi aruncam grăunţe găinilor care mă priveau ca pe un prostănac, şi veneau încântate să ciugulească ce le dădeam. Mâna mea, care se odihnea în teritoriul găinarului, nici nu mişca în timp ce privirea mea fixă încerca să le hipnotizeze. Ca un şarpe. Când era momentul, haţ de gât, şi o trăgeam pe sub gard la noi în porcime. Valora două-trei kile de vin, depinde. Vrei să îţi demonstrez pe un porumbel de aici din piaţă cum e cu viteza de mână şi cu hipnoza? Uite, pe porumbelul acela alb cu negru!
– Lasă Petrică, că te cred. Zi mai bine, câte găini ai reuşit să îi furi ăluia în total?
– Multe, Niculaie! În şase luni, el m-a lăsat fără vreo cinşpe purcei, şi dacă ne gândim la numărul de găini care i-au lipsit lui, fă un calcul. Pe o găină luam de la civili două-trei sticle de vin sau o jumătate de ţuică. Asta pentru găinile standard, adică cele albe. Pentru cele roşii nu lăsam din preţ nici de-al naibii. Trei găini roşii la doi litri de lichior sau de bitter. Cât am băut eu în timpul acesta, câtă băutură am dat bibanilor care dădeau mâncare la porci şi le făceau curăţenie în locul meu, câte găini am mâncat eu şi cu câtă băutură m-au prins, adică vreo sută cincizeci de sticle de vin, cincizeci de ţuică, patru zeci de bitter şi opt de lichior. Cam câte găini crezi că i-am luat în total?
Am încercat câteva momente să mă gândesc, dar a fost prea greu.
– Mă doare capul, Petrică!
– Te cred. Cât m-ar fi durut pe mine dacă aş fi încercat vreodată să ţin o statistică! Deci, cum ţi-am spus, m-au prins şefii mei cu surplus în gestiune. Am fost turnat de careva, urmărit şi prins. Asta este, Niculaie: viaţa de porcar în armată are suişuri, dar şi coborâşuri. Eu am coborât cinşpe zile direct în arestul garnizoanei.
– Mare lucru! Eu am făcut 25 de zile, numai în ciclul întâi! De cinci ori câte cinci.
– Bravo, dar nu cinşpe dintr-o dată, aşa ca mine! Am mai făcut câte trei, câte cinci, dar alea nici nu le mai pun la socoteală. Puteam să fac şi batalion disciplinar pentru furtul de găini, dar comandanţii mei nu vroiau cu nici un chip să piardă titlul de unitate de frunte. Mai ţii minte cum era pe atunci…
– Da, ştiu! O unitate militară care avea cel puţin un militar trimis la batalionul disciplinar, nu mai avea voie să fie unitate de frunte. Ce rahat!
– Cum să fie rahat, măi, Niculaie! Fără chestia asta, jumătate din armata română făcea batalion, în frunte cu mine. De fapt, pe mine şi de la batalion trebuia să mă trimită la alt batalion şi mai disciplinar, şi tot aşa mai departe, după câte prostii am făcut. Intram în cartea recordurilor şi acolo rămâneam!
– Hai, zi, cum a fost după arestul acela de cinşpe zile!
– A, da. Nu au mai vrut să mă ţină la noi în unitate şi m-au expediat la Giurgiu. Ca să pună ăia botul că le trimit un băiat bun, m-au pus să mă spăl bine, mi-au dat ţinută nouă şi m-au înaintat în grad.
– Ce?
– Da, mă! La noi, la porci, am fost caporal şi ăia m-au făcut sergent! Ai mai văzut porcar să nu fi fost fruntaş sau caporal? Porcarul trebuia să fie cineva în armata română, măi băiete! Tu ce grad ai avut?
– Soldat.
– Păi, vezi? Soldaţi erau cu sutele în fiecare unitate, porcarul, doar unul. Cum să se vadă că el este ceva peste ceilalţi, decât făcându-l gradat. Uite, acum mă gândesc, de ce naiba nu s-a creat la noi, în armata română, un grad special pentru cei de la gospodăriile anexă! Să se fi inventat de cei mari, gradul de… Talent, de exemplu. În loc de tresele din cârpă, să fi avut pe epoleţi două feliuţe de slănină, iar în loc de cuc la bonetă, un rât de porc. Toţi militarii în termen şi subofiţerii te-ar fi salutat cu „- Să trăiţi, toa-şu Talent!” şi ar fi trecut în pas de defilare când te vedeau cu slănina pe umeri. Ofiţerii inferiori ar fi vorbit cu tine în poziţia de drepţi, iar comandantul unităţii şi seful de stat major te-ar fi oprit la taclale despre starea vremii sau despre fotbal, de câte ori ai fi avut timp de ei.
– Mă, ce prost eşti!
– Ei, şi tu, măi Niculaie! Acum râdem, dar atunci când am ajuns la Giurgiu şi am văzut ce mă aşteaptă, nu am mai râs deloc. Ăia m-au pus şi porcar şi găinar!
– Ha?
– Ce, ha! Aveau gospodărie anexă cam la doi kilometri de Dunăre şi aveau nevoie de un porcar calificat ca de aer! Am fost mană cerească pentru ei când am apărut în ţinută ştoc, cu valiza într-o mână şi cu ordinul de serviciu în cealaltă. Nu am avut ce face şi m-am pus pe treabă! Armata era lungă şi trebuia să trăiesc şi eu, fie că era la Constanţa, la Giurgiu sau la Turnu Măgurele, aşa că, primul lucru pe care l-am făcut, după ce am luat în primire gospodăria anexă, a fost să vând unor ţărani zece găini din rasa grea de carne. Cine le băga în seamă pe prăpăditele alea de găini outoare pe care abia dacă primeam doi litri de vin.
– Cum?
– Cum ai auzit! Aveam nevoie de piaţă de desfacere, aşa că trebuia să nu pierd timpul. Pe bucătarul nostru îl cunoşteam din civilie, şi, spre bucuria mea, am aflat că cel mai mult îi plăcea să mănânce purcel la tavă. Asta mă scăpa de grija înmulţirii peste măsură a purceilor, aşa că mi-am concentrat atenţia către alte activităţi. Făceam ţuică din marmeladă!
– Ştiu cum vine. Şi eu făceam ţuică din marmeladă şi zahăr, dar în civilie, nu în armată!
– Lasă tu civilia când aveai cazan de rachiu şi toate facilităţile interzise în comunism. Acolo, pe malul Dunării, a trebuit să improvizez. Întâi am făcut rost pe mai nimic de un cazan mare de inox…
– Stai aşa! Ce însemna „pe mai nimic”?
– Doi purcei. Nu mă mai întrerupe acum când vorbesc despre fabricarea ţuicii. La asta trebuie concentrare şi atunci când povesteşti…
– Bine, mă, hai spune!
– Deci, unde am rămas… a, da. Un cazan mare din inox, în care atunci când nu faci ţuică, poţi şi fierbe la porci sau să-ţi speli hainele unsuroase cu leşie. În cazan bagi boasca din marmeladă, cam trei sferturi, şi pe boască pui un lighean mai adânc, cu o greutate în el, să stea locului când pică ţuica în el.
– Dar…
– Taci, mă şi ascultă! Pe cazanul de inox venea pus un capac de oală din-aia mare, dar cu toarta în jos, şi puneam apă rece în convexitatea capacului. Pe urmă lipeam capacul de oală cu aluat, care se întărea fain acolo. La fierbere, vaporii urcau în sus, se făcea condens cu capacul rece din cauza apei reci de pe el şi picăturile se adunau pe capac şi alunecau către toartă, de unde picau în ligheanul din boască. Trebuia numai să schimbi mereu apa de pe capac, să fie tot rece, dar aveam pentru asta acolo unul dintre cei cinci bibani care mă ajutau zilnic la porci şi la găini. Eu aveam alte preocupări atunci, nu îmi ardea mie de nimicuri. Dresam iapa!
– Ce iapă, mă?, nu m-am putut abţine.
– Iapa noastră, Racheta! Aşa o chema, şi era calul cu care aduceam mâncare la porci şi găini. Mă, Niculaie, aşa putoare de cal nu am mai văzut de când sunt! Când îl înhămam la căruţă să mergem după haleala tovarăşilor porci şi tovarăşelor găini, începea să caşte. Am încercat cu vorba bună, am încercat cu ameninţări, dar el, nimic. La început, mai mult trăgeam eu la căruţă atunci când trăgeam de iapă. Să o bat nu-mi plăcea, că era mai mică decât mine, aşa că m-am hotărât să o dresez.
– Şi… ai reuşit?
– Da, cum crezi? Era după ea! Nu ţi-am spus că eram sergent? În două săptămâni a devenit cea mai preţioasă iapă a armatei române şi mai instruită decât un biban după perioada de instrucţie. Când îi dădeam un ordin, ca, de exemplu „ Rachetă, stai!”, dacă era cu pasul pe undeva prin aer, aşa înţepenea, până îi dădeam comanda „Repaus!” Înhămată la căruţă, răspundea excelent la comanda „ Rachetă, la pas, marş!” şi porneam încet după lături şi grăunţe. Nu am riscat niciodată să măresc cadenţa pentru a nu mă face de râs, iar comanda „ Cu cântec înainte, marş!” nu cred că ar fi executat-o în ruptul capului. După ce am terminat cu instrucţia iepei, m-am îndreptat spre alte îndeletniciri mai plăcute. Pescuiam somn în Dunăre!

Acest articol a fost publicat în numărul 20

Lăsaţi un răspuns