Ileana-Lucia Floran

port pe umeri firul subţire şi dur
primit în leagăn
de la ursitoarele-mi
oarbe, surde şi mute.

uneori
îl simt apăsându-mă
dar îl ignor,
sperând ca odată şi-odată să mă obişnuiesc cu el.

ştiu…
ar fi trebuit să încep deja…
firul se deapănă singur…
e lung,
parcă nesfârşit
iar ghemul e din ce în ce mai mic,
îl scap printre degete
în locuri greu accesibile
sau îl uit pur şi simplu,
ca pe-o umbrelă
pe marginea unui vis ciclic
care reuşeşte să se înfiripe
dincolo de gardul energetic
pe care mi l-am impus ca să-mi păstrez
neatinsă sincopa durerii…

în afară de asta,
sunt multe tentaţii,
adevărate capcane în care
pot să cad uşor, foarte uşor
printr-o simplă silabă nelalocul ei
şi atunci,
în loc să-mi folosesc firul drept călăuză
spre lumina dinafara labirintului,
pot foarte simplu
să mă trezesc
prinsă în mijlocul ghemului…

uneori mă gândesc
să nici nu mai încep;
să port pe umeri
firul vieţii…
ca şi cum nu l-aş fi primit…