Daniel Lăcătuş

Răsfoind cartea semnată de Daniela Voicu, “Poemul Îngerilor”(Editura Refacos, 2006) avem sentimentul unei trăiri intense. Născute parcă din vanităţi adolescentine, depăşind simetriile formale, poemele pot fi considerate o izbândă a spiritului uman. Descoperim în Daniela Voicu, un poet sensibil, care ştie să calculeze cu fineţe gestul liric pentru a-i da pregnanţă. Versurile în învelişul lor spumos sunt impregnate de un filon aforistic. “M-am strecurat în sânul timpului/şi i-am ascultat bătăile inimii/am privit de acolo/lumea şi pământul”.
Poezia Danielei Voicu respiră firesc, are precizie şi plasticitate. “M-am uitat în oglinda care/a albit odată cu ţara/Baba nu se mai piaptănă/s-a tuns scurt/ îi şade bine/în celula 9″. Daniela Voicu surprinde pozitiv prin simplitatea discursului, şi gestica naturală. “Trag clopotul mănăstirii mele/ca să-mi trezesc sentimentele/care au căzut în păcatul/de a iubi şi crede în oameni”. Daniela Voicu semnează un poem brodat cu o mare delicateţe. Totuşi e foarte vizibil firul amărui străbătut discret de câteva noduri temporale. “Am încolţit şi am/crescut/în ochii universului/tău”. Autoarea înclină de cele mai multe ori spre cugetare. “Am găsit un ou mare şi galben/l-am pus sub minte să-l clocească/M-am aşezat la masa tăcerii aşteptându-l/pe Brâncuş/A venit după o oră/Mi-a zâmbit şi a plecat/Eu stau şi reazem Coloana infinită care/stă să cadă peste cuibar”
Autoarea trebuie să fie tentată a nu repetă cuvinte-n acelaşi poem, însă pentru un volum de debut e bine.