Daniel Stuparu sau imaginea literaturii elitiste

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

Petre Flueraşu

 

Astăzi publicul mainstream nu mai are răbdare, iar creatorii care vor să se impună trebuie să se adreseze folosind un limbaj şi un fond ideatic familiare acestora. Cu toatea acestea, există segmente de nişă, care sunt abordate din ce în ce mai des de autori. O nişă abordează şi Daniel Stuparu prin cartea sa, „Alchimice”. Autorul nu încearcă în niciun moment să îşi simplifice discursul. Elitismul său este evident, fiecare vers poate fi considerat o enigmă. Descoperi din ce în ce mai multe detalii, pătrunzi în universul poetic neştiind la ce să te aştepţi. Nu există certitudini, legăturile îl surprind chiar şi pe cititorul experimentat, transformând cartea într-un ritual de iniţiere complex.

Poezia este încărcată cu simboluri. Referinţele atrag atenţia, apropiind universuri aparent antagonice. Daniel Stuparu abordează problematici diverse, pendulând între extreme. Poezia lui nu oferă apropiere, ci un discurs rece. Nu te vor impresiona versurile, însă vei trage învăţături din ele. Lumea descrisă acolo este familiară fiecăruia dintre noi, însă într-un mod straniu. Cititorii nu se pot regăsi în carte, realitatea de este dureroasă. Cuvintele profetice ale autorului conturează peisajul în nuanţe apocaliptice, respingând orice urmă de speranţă. Pereţii se ridică înalţi, intangibili, sufocând orice urmă de plăcere: „Spre cap sau început de an / Sfidând teluric gând entropic / – în vis umid, de şarpe tropic – / Ai scris pe coada-mi: en to pan. / Căci, fie-ţi numele Apophis / – şăgalnic, umbra îmi zicea – / Nu poţi, mon cher, oricât ai vrea, / Să fii într-una out of office. / Pierdut îţi pare timpul scurs, / dar evul ista spiralat / – încolăcit serpent vărgat – / Revine-n sine, ca un fus: / Abia-i sosit, când îl crezi dus! / (triunghi închis în cerc pătrat…)”

Revolta este evidentă pe parcursul volumului. Autorul condamnă realitatea, pe care o percepe ca decadentă. El încearcă să propună modele noi, întemeiate pe o morală de fier şi pe valorificarea imaginilor pozitive. Cititorii sunt martorii unui proces de înnoire. Daniel Stuparu dărâmă vechile mituri şi construieşte bazânduse pe rămăşiţele acestora. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, eul liric domină peisajul şi impune modele aparent viabile. Variantele respectă naturalul, însă autorul adaugă o dimensiune nouă, încărcată cu posibilităţi. Cititorul este invitat să se dezvolte, o întreagă lume se deschide înaintea sa. Nu ai cum să conteşti forţa emanată de sonetele lui Daniel Stuparu, iar peisajele grandioase imaginate de el te impresionează. Pasiunea există, versurile seamănă cu un strigăt disperat.

Daniel Stuparu abordează sonetul cu dezinvoltură, respectând canoanele acestui stil de poezie şi oferind adevărate lecţii de tehnică literară. Ritmul reuşeşte să fluidizeze poeziile, le oferă cadenţa necesară. Cu toate acestea, limbajul greoi este în mod sigur o piedică pentru cititor. Îţi este foarte greu să treci peste numeroasele elemente lingvistice savante, iar inserţiile străine complică şi mai mult situaţia. „Alchimice” este o carte care, pentru a fi înţeleasă, trebuie de multe ori citită cu dicţionarul în mână, iar asta înseamnă automat un public restrâns. Prin aglomerarea de simboluri, Daniel Stuparu încearcă să spună foarte mult în foarte puţine cuvinte. Cartea se individualizează ca o lucrare filosofică, deşi aglomerarea de idei diminuează în anumite momente impactul discursului poetic: „Cu dublu He, unit în Vav / Şi ochi, şi nas deodată ai; / Pe frunte, Yod, mirabil nai / Tronează lucitor, above. / Din el purcese, sephiroth / – urzeală mistic-străvezie – / Se ţes şăgalnic; căci, vezi, „i” e / Sihastru-n jocul de Tarot! / Şi de te-ntreabă într-o doar- / ă priceput-ai? Who am I? / Vei ştii că „virtus junxit” – doar / „Mors” cercetând, cu magic eye – / „non separabit”: C’est savoir. / Răspunde-i, deci, în Scottish: Aye!”.

Un mare deserviciu îi fac volumului cuvintele criticilor, care îl agresează pe cititor cu dispute care nu îl privesc. Conflictele din literatura română nu îi interesează pe cititori şi nu pot decât să îi îndepărteze de senzaţiile transmise de carte. Daniel Stuparu nu trebuie să insiste pe delimitarea de contemporanii săi, pentru că oamenii nu citesc fosile. Sonetele sale propun un alt model, care trebuie să apară viabil. Cititorii vor alege textul care poate să le influenţeze viaţa. Între fondul poetic şi realitate trebuie găsite puncte de legătură. Dacă vom reuşi să construim universul poetic ca pe o prelungire a lumii din jurul nostru, cititorul îl va accepta şi va încerca să se regăsească în el.

Sonetele impresionează prin ideile complexe pe care le construiesc. Cititorul este invitat să mediteze asupra sensurilor existenţiale, iar cuvintele apar aidoma unor indicii, care îl poartă din ce în ce mai departe. Construit gradat, volumul are aspectul unui jurnal iniţiatic. Daniel Stuparu descrie experienţe, conturând o metafizică subtilă, care nu încearcă să forţeze, ci alege să se impună prin repaos. Asemuindu-se pe alocuri cu Mircea Eliade, poetul amestecă filosofia orientală cu reminiscenţele culturii latine, insistând pe idei ca wu wei sau deus ex machina. El îi invită pe cititori să se regăsească în personajele sale, iar Narcis capătă dintr-o dată alte proporţii şi atribute: „Precum Narcis, cristalinul l-ai clătit în apa verde, / Ci pe loc privirea-ntoarsă te-a-mpietrit, ca de Gorgonă; / S-o preschimbi, cum şti-vei, oare, mă întreb, în Antigonă / Când ecou răsună-n grotă? E străvechiul stirb und werde. / Să renunţi de învăţat-ai, iluzorie, la persona / Te afundă fără teamă-n antic, abisal regressus; / Năpârleşte sub cămaşă, otrăvit amar de Nessus, / Din, grozav, de peşte pântec revenind umil ca Iona. / Îmbăiat precum un rege, din argint mai viu tu ieşi / Leonin, în resurrectiom taurul să îl supui / Ca un teoreador oniric, renăscut între Aleşi, / Când la braţ, gallant, regina – submisiv, cu gesturi şui – / Pe sub dalbe flori limpide, ce se scutur din cireşi / Te urmează pe tărâmul straniu, unde viciu nu-i.

Daniel Stuparu oferă un adevărat regal baroc, insistând pe detalii şi construind cu minuţiozitate peisaje grandioase. Sonetele lui sunt adevărate maxime, în care informaţia este elemententul principial. Cititorul este invitat să traverseze universuri paralele şi să pătrundă adânc în sensurile complexe redate de autor. Te poţi pierde printre idei, însă vei descoperi mai mult ca sigur legături pe care le considerai imposibile. Chiar dacă volumul lui Daniel Stuparu se adresează cu obstinaţie elitelor, cititorul poate descoperi motive să se apropie de carte. O călătorie într-un univers alchimic rafinat, o rememorare a vechilor culturi. Tradiţia este folosită pentru a înţelege actualitatea, iar cititorul poate descoperi o filosofie de viaţă inedită. Să pătrundem în universul lui Daniel Stuparu, să descoperim împreună cu el ce înseamnă să topeşti şi să amesteci cuvinte…




Bibliografie


Daniel Stuparu – Alchimice – Muzeul Literaturii Române – 2007

Acest articol a fost publicat în numărul 13

Lăsaţi un răspuns