Cuvȃnt și intersubiectivitate

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––-

Prin cuvȃnt, ȋntregul univers prinde viațǎ, cuvȃntul fiind cel care reprezintǎ baza relațiilor interumane, ȋn lipsa acestuia, ȋn jurul nostru ar fi doar tǎcere, am trǎi ȋntr-un univers fǎrǎ glas, plictisitor și straniu. Cuvȃntul favorizeazǎ cooperarea; este prezent pretutindeni, ȋn limbajul uman, probabil și ȋn cel animal, chiar și necuvȃntǎtoarele avȃnd propriul cod al vorbirii și ȋnțelegerii. Ȋncǎ de la facerea lumii, aflǎm de la Evanghelistul Ioan cǎ „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul./Acesta era întru început la Dumnezeu./ Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut./ ȋntru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”[1] , Fiul lui Dumnezeu fiind numit și Cuvântul, deoarece prin El Tatǎl Ȋși exprimǎ voința, Cuvântul lui Dumnezeu este veșnic și atotputernic, fiind mereu la Dumnezeu. De asemenea, despre Cuvânt s-a vorbit și în Vechiul Testament: “Cu cuvântul Domnului cerurile s-au ȋntǎrit și cu duhul gurii Lui toata puterea lor”[2].Este un fap evident cǎ, printre diversele sale funcții( de comunicare, transmitere de informații, vindecare a rǎnilor sufletești etc) , Cuvȃntul ( ȋn cazul acesta al Lui Dumnezeu) are și funcție taumaturgicǎ: “Trimis-a Cuvântul Sau și i-a vindecat pe ei”[3]și tot el este cel care oferǎ luminǎ:”Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.”[4] Despre puterea lucrǎrii Cuvântului lui Dumnezeu se vorbește și în Cartea înțelepciunii lui Solomon, dar oamenii Vechiului Testament subînțelegeau prin Cuvântul lui Dumnezeu doar manifestarea voinței și a lucrǎrii Lui. Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate compara cu cel omenesc; omul își exprimǎ prin cuvânt gândurile și dorințele sale, cuvântul rostit de om se stinge și dispare. Cuvintele omului reprezintǎ o putere care îl ajutǎ, fǎcȃndu-se astfel ȋnțeles de cei din jurul sǎu, capacitatea omului de a produce sunete articulate constituind elementul primordial al apariţiei şi dezvoltării limbajului, vǎzut ca instrument care constituie liantul societăţii umane. Astfel, „Cuvintele sunt semne ale lucrurilor atunci cȃnd îşi primesc puterea de semnificare de la ele; în schimb, cele discutate de noi aici sunt semne ale cuvintelor. Or, de vreme ce nu putem vorbi despre cuvinte decât cu ajutorul cuvintelor şi de vreme ce nu putem vorbi decât vorbind despre anumite lucruri, apare clar că cuvintele sunt semne ale lucrurilor fără să înceteze să fie, ele însele, şi lucruri. Aşadar când un cuvânt porneşte din gură, dacă o face pentru sine însuşi, adică dacă întrebăm sau discutăm ceva chiar despre acest cuvânt, înseamnă că lucrul (res) este supus discuţiei sau întrebării. Şi însuşi acest lucru (res) se numeşte verbum ‘cuvânt’!”[5]  Este un lucru cert cǎ noi nu putem avea conștiința celuilalt, nu ȋl putem percepe decȃt ȋn și prin cuvȃnt, prin orizontul limbajului; dacǎ am avea puterea de a intra ȋn conștiința celuilalt, nimic nu ar mai fi interesant, nu ne-am mai pune ȋntrebǎri ȋn legǎturǎ cu felul ȋn care ne percep ceilalți, ci totul ar fi dat pe fațǎ, fiecare ȋntrebare și-ar gǎsi pe loc rǎspunsul ei, nu ar mai exista incertitudini, falsitate, ci totul ar deveni concret și clar. Prin cuvinte ne autodefinim, ele sunt expresia personalitǎții noastre, a culturii dobȃndite de-a lungul ȋntregii noastre vieți; prin cuvinte exprimǎm ceea ce gȃndim, ceea ce ne dorim și tot ceea ce ține de judecǎțile noastre. Acest lucru este afirmat și de Fericitul Augustin: „Cuvântul este semnul unui anumit lucru, pentru că emis de un vorbitor, el poate fi înţeles de un ascultător. Lucru despre care se vorbeşte (res) este tot ceea ce poate fi înţeles, perceput sau este ascuns [amândurora]. (…) Semnul este ceea ce se arată pe sine simţurilor şi, în afară de sine, mai indică spiritului şi altceva. A vorbi înseamnă a emite un semn cu ajutorul unui sunet articulat.”[6] De multe ori apar dificultǎți ȋn exprimarea mulțimii de cuvinte pe care dorim sǎ le utilizǎm la un moment dat, deoarece  multitudinea de cuvinte pe care le dobȃndește un om de-a lungul ȋntregii sale existențe suferǎ schimbǎri și primește alte conotații. De aceea, de multe ori ajungem sǎ fim ȋnțeleși greșit ȋn legǎturǎ cu ceea ce dorim sǎ afirmǎm la un moment dat, spunȃnd un lucru și ȋnțelegȃndu-se altul ȋn locul celui gȃndit și dorit sǎ fie exprimat. Cuvintele constituie simboluri ale ideilor celor care le folosesc, fiind utilizate pentru ȋntipǎrirea, stocarea și reactualizarea experiențelor anterioare; de aceea, fiecare dintre noi are un vocabular propriu, bazat pe experiențǎ de pȃnǎ atunci, deoarece nu pot fi create cuvinte care sǎ simbolizeze un concept cu care nu ne-am confruntat anterior, cum ar fi cuvintele ce reprezintǎ culorile nevǎzǎtorilor. Acest vocabular constituie, de fapt, marca individualitǎții minții umane, fiind principalul element care asigurǎ unicitatea ființei ȋn societate. De asemenea, necunoașterea tuturor sensurilor unui cuvȃnt poate duce ȋn eroare, pentru că emis de un vorbitor, el poate fi înţeles cu totul altfel de un ascultător, ceea ce poate provoca mari abateri de la un anumit subiect sau chiar greșeli capitale, la fel cum se poate ȋntȃmpla și din necunoașterea normelor de ortografie și punctuație dintr-o limbǎ.  Chiar și cel mai neȋnsemnat semn de punctuație poate duce ȋn eroare sau, de ce nu, poate provoca moartea unui om (de exemplu, ȋntr-un ordin  de executare a unor condamnați, virgula are un rol esențial; astfel, ȋntr-o formulare de tipul: Nu respectați ordinul! vs. Nu, respectați ordinul!,  inserarea greșitǎ a acestei virgule poate provoca moartea condamnaților, pe cȃnd ȋn celǎlalt caz, viața condamnaților poate sǎ fie salvatǎ), așa cǎ exprimǎrii unor cuvinte trebuie sǎ i se ofere o deosebitǎ atenție.  Ȋn lucrarea sa, Fericitul Augustin afirmǎ cǎ:” Ceea ce percepe din cuvânt spiritul şi nu urechea şi [totodată] este păstrat în spirit se numeşte dicibile ‘ceea ce se poate spune’”[7], dar este evident cǎ de multe ori, cuvintele sunt de prisos, aflȃndu-ne ȋn diferite situații cȃnd inefabilul se aflǎ mai presus decȃt oricare cuvȃnt, cele mai mari bucurii și cele mai mari tristeți fiind greu de exprimat prin cuvinte, „în schimb, când cuvântul porneşte nu pentru sine însuşi, ci spre a semnifica altceva anume, atunci se numeşte dictio ‘exprimare’. Cât priveşte lucrul în sine, care nu este nici cuvânt, nici concepere în minte a cuvântului, fie că deţine un cuvânt prin care să poată fi semnificat, fie că nu deţine, el nu poate fi denumit prin nimic altceva decât prin propriul său nume, res ‘lucru’ Aşadar, avem a distinge aceste patru [elemente]: verbum ‘cuvânt’, dicibile ‘ceea ce se poate spune’, dictio ‘exprimare’ şi res ‘lucru’.”[8] De-a lungul timpului, omul a atașat cȃte un cuvȃnt animalelor, sentimentelor și tuturor lucrurilor care ne ȋnconjoarǎ, acest proces fiind unul continuu, care va dura mereu, odatǎ cu apariția altor și altor lucruri noi, cuvintele devenind  o modalitate de reprezentare a unui concept, a unei idei; fără să-şi dea seama, omul a devenit dependent de utilizarea cuvintelor, acestea fiind din ce în ce mai complexe.


 

[1] Biblia sau Sfȃnta Scripturǎ, Noul Testament, Evanghelia dupǎ Ioan, Capitolul 1, vers.1-4, Editura The Gideons International, pag. 113.

[2] Biblia sau Sfȃnta Scripturǎ, Vechiul Testament, Psalmul 32, vers. 6.

[3] Biblia sau Sfȃnta Scripturǎ, Vechiul Testament, Psalmul 106, vers.20.

[4] Biblia sau Sfȃnta Scripturǎ, Noul Testament, Evanghelia dupǎ Ioan, Capitolul 1, vers.9, Editura The Gideons International, pag. 113

[5] Fericitul Augustin, Tratatul De dialectica, cap. 5.

[6] Fericitul Augustin, Tratatul De dialectica, cap.5

[7] Fericitul Augustin, Tratatul De dialectica, cap.5

[8] Fericitul Augustin, Tratatul De dialectica, cap.5

Acest articol a fost publicat în numărul 70

Lăsaţi un răspuns