Petru Hamat

“Îţi plouă pe aripile sângerii!”
îmi spuneai cu glasul aproape stins, aproape mut,
aproape înecat în lumina nopţii,
de fiecare dată când încercam
şi cât de mult curaj am avut!
pentru a putea exista în tine,
pentru a putea respira prin plămânii tăi,
să te învăţ cum să iubeşti
cuvintele din care m-am născut
pe buzele tale arzânde
lipite de cerul de jos,
a formei rotunde pe care o cuprinzi în palmele tale
atât de calm, fără resentimente,
la fel cum ai strânge la piept
propriul tău copil
pe care se făcea uneori că l-ai alăptat,
alteori că l-ai crescut
prin dorinţă gândurilor tale,
deşi amândoi ştim la fel de bine
că tu l-ai izgonit
din pântecul tău prea plin, aruncându-l
în vâltoarea luminii,
cu ochii umeziţi de roua dimineţii
când el de-acolo, de foarte departe îţi trimitea
un răspuns, un ultim răspuns,
un “adio!” pentru cel dintâi drum
al apropierii de scoarţa fiinţei tale:
“Nu! Îţi plouă pe aripile sângerii noaptea scurtă a despărţirii!”