Adriana Gheorghiu

Coni, vecina de peste drum a lui Act, are cea mai frumoasă casă de pe strada noastră: acoperişul este roşu, pereţii, albi ca neaua, grădina plină cu flori, poteca bătută cu pietricele ca de marmură. Perdelele la ferestre şi ele albe, cu buline roz, iar cutia poştală, cuminte, îl aşteaptă pe poştaş, care pune scrisorile cu mare grijă, ca nu cumva s-o zgârâie. Tot frumoasă şi mereu curată este şi cuşca lui Tal, câinele cel credincios. De aici, de la fereastra mea, casa pare un joc de pătrate, triunghiuri şi cercuri colorate.
Dar poate vreţi să ştiţi cum a ajuns casa lui Coni să fie cea mai frumoasă de pe strada noastră.
Într-o zi de primăvară, cu mult soare, mă întorceam de la şcoală, obosită şi nu mai puţin amărâtă din cauza elevilor mei, care greu se mai dau la învăţat. Mergeam agale, gândindu-mă la ei, când, deodată, văd la picioarele mele o ceaşcă cu tortiţa roşie şi cu ghirlande de trandafiraşi pe burtică. Dau s-o ridic, dar ea se fereşte. Merg mai departe, când îmi apare în cale, de data asta, o linguriţă cu codiţa de iepuraş, tare frumoasă şi ea. La fel, dau s-o ridic, dar şi linguriţa se dă deoparte, ascunzându-se după două fire de iarbă. Grăbesc paşii spre casă, şi, în timp ce-mi căutam cheile, văd o farfuriuţă coborând anevoie scările de la uşa mea. Când am dat s-o ajut, s-a smucit aşa de tare, că a căzut şi s-a făcut bucăţele.
Atunci, în spatele meu, aud deodată un zgomot ciudat: veneau în grabă ceaşca, linguriţa, un castronel, o furculiţă şi un ceainic cu burtica julită. Toate se îndreptau spre mine, ciorovăind şi certându-mă:
- Şi tu eşti un om rău! Toţi oamenii sunt răi!, a strigat ceainicul la mine.
- Şi tu te porţi urât cu noi, ca şi Coni din casa de peste drum!, s-a năpustit la mine furculiţa cu resturi de ou uscat printre dinţii ei mici, ascuţiţi.
- Sigur că şi tu, acasă la tine, îţi laşi ceaşca de cafea – că doar tu nu bei lapte – murdară săptămâni întregi!, s-a răstit ceşcuţa la mine.
- Uite ce i-ai făcut surioarei noastre, farfuria! Era cea mai frumoasă! Avea pe ea numai ghiocei şi viorele, iar tu…
Cum la un moment dat au început sa vorbească toate o dată şi nu mai înţelegeam nimic, mi-am luat inima în dinţi şi le-am întrebat:
- Dar ce se întâmplă? Ce-i cu voi aici, în stradă? Locul vostru este în dulap, pe raft, în bucătărie!
- Da, aşa-i, în dulap, dar nu în chiuvetă unde stăm de-o săptămână, aşteptând să ne spele Coni.
- Până acum câteva săptămâni ne spăla mama ei, dar într-o zi, aceasta i-a spus lui Coni că-i timpul să-şi spele singură vasele în care mănâncă.
- Însă Coni nici nu vrea să audă… şi…
- … Şi de-o săptămână stă oul ăsta uscat pe mine, s-a plâns furculiţa.
- De-o săptămână mă strânge restul ăsta de lapte, că se tot usucă şi pocneşte din loc în loc, a adăugat ceşcuţa.
- Da’ eu ce să mai spun: de săptămâni sunt maro ca ceaiul pe dinăuntru, a spus şi ceainicul.
Şi uite aşa fiecare şi-a spus of-ul, unul mai trist ca celălalt.
- Să ştii că n-avem de gând să ne întoarcem la ea, nici în ruptul capului. Dacă vrei, mergem la tine.
- Nu! Nu se poate! Se va supăra Coni pe mine. Ştiţi… ea mai vine pe la mine. Uneori îmi mai cere un sfat pentru lecţiile de a doua zi.
- Ahaaa! Care va să zică nici lecţiile nu şi le face!
- Oh! Nu! Să nu înţelegeţi greşit! Eu numai o ajut.
- Ba nu! Nu-şi face lecţiile! Degeaba îi iei apărarea!
- Bine, vă iau la mine. Numai pentru noaptea asta, ca să nu staţi în stradă. Mâine, însă, mergeţi înapoi, la Coni.
- Ni-cio-da-tă! Niciodată, au ţipat toate în cor.
În cele din urmă, le-am ridicat din stradă şi le-am dus cu mine în casă. Le-am spălat, le-am uscat, după care le-am pus într-un coş de paie. Cioburile celei mai frumoase farfuriuţe le-am aşezat în alt coş, ca să le lipesc mai târziu. În tot acest timp, n-am auzit nici o vorbă. Tăcuseră ca prin farmec. Parcă nici nu mai erau aceleaşi vase. Le-am lăsat liniştite în coş şi m-am dus la mine în cameră. Seara se lăsa încet. Mai aveam de corectat vreo două lucrări, dar eram prea obosită pentru ele. Şi apoi gândul îmi era numai la vasele lui Coni: “Ce să fac cu ele? Să-i scriu un bilet lui Coni sau mamei ei…? Să mai aştept?”
A doua zi, de dimineaţă, la cafea, am mai aruncat o privire spre poznaşele de vase. Nici o mişcare, nici un sunet. În drum spre şcoală, m-am uitat spre casa lui Coni, întrebându-mă dacă mica mea vecină a observat că vasele ei au dispărut. Când colo, ce văd ? O plapumă, tare frumoasă, care se frământa să sară gardul. Mai încolo, o pernă se chinuia şi ea la fel, iar, lângă gard, jos, spre stradă, cearşaful. “Asta-i prea de tot! Deci şi aşternutul e supărat pe Coni. Sigur, Coni are multe lecţii şi nu mai are timp de altceva”. Nu-mi termin gândul, când mă aud strigată. Vai de mine! Sunt ele: plapuma, perna şi cearşaful, toate cu danteluţă şi cu fundiţe roz!
- Stai! Stai! Noi te ştim pe tine. Eşti doamna Gheo. Ia-ne şi pe noi la tine! Noi nu mai vrem să stăm în casa asta! Coni ne-a lăsat cu totul în paragină! Ne ţine numai în casă, nu ne aeriseşte niciodată! Uite ce palide şi ofilite suntem!
- Ce să fac eu cu voi?
- Să ne duci la tine acasă, au sărit ele cu gura la mine.
Ştiam de la vase că degeaba mă opun. Aşa că, gândindu-mă că voi găsi eu o soluţie până la urmă, le-am dus la mine, în curte, le-am înşirat pe sârma de rufe, şi am plecat repede la şcoală. Din cauza lor eram în întârziere.
La şcoală, gândul îmi era numai la vasele şi aşternutul lui Coni.
La întoarcere acasă, culmea! În faţa porţii, i-am găsit hăinuţele, ghiozdanul, jucăriile, toate plângându-se de Coni. După ce le-am dus pe toate în casă, m-am hotărât să mă duc la mama lui Coni, doamna Tuti. Aşa am aflat cum Coni nu mai avea în ce mânca, cum noaptea trecută dormise pe canapeaua din sufragerie, că nu s-a mai putut juca, şi ce-i mai rău, nici lecţiile nu şi le-a făcut.
- Da, doamna Gheo, aşa s-a întâmplat, a încheiat doamna Tuti, cu lacrimi în ochi. Am o fată tare leneşă, care nu vrea să facă nimic. O vedeţi? A rămas singură. A ajuns cea mai urâtă fată de pe strada noastră, şi aşa va rămâne, pentru că nu mă ascultă defel.
- Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! N-am să fiu singură şi nici n-am să fiu cea mai urâtă, a răspuns Coni, printre sughiţuri şi lacrimi.
- Cum aşa?, a întrebat-o doamna Tuti.
- Pentru că am să mă duc după lucrurile mele la capătul pământului, dacă e nevoie. Am să mă duc eu, numai eu! Şi apăsând pe cuvântul “eu”, arăta cu mânuţa spre ea. Şi am să le aduc înapoi. Am să le promit că am să mă îngrijesc de ele de aici înainte. Uite! O să-l iau şi pe Tal cu mine. Nu-i aşa, Tal, că mergi cu mine?
Tal era singurul care mai rămăsese pe lângă Coni.
- Dacă o să vrea să meargă cu o asemenea fată, a adăugat mama, uitându-se fără nici o speranţă, când la Coni, când la Tal, când la mine.
- Tal! Tal! Vrei să mergi cu mine? Câinele, şi el nespălat şi ciufulit, a dat din codiţă, lăsând boticul în jos, în semn că “da”.
- Bine, atunci, haideţi cu mine! i-am spus eu lui Coni.
- Cum? Cu dumneavoastră? Nu! Eu mă duc după hăinuţele mele, după ceşcuţa mea, după plăpumioara mea, după farfuriuţa mea cu ghiocei şi viorele. Mă duc la capătul…
- Nu trebuie să te duci aşa departe! Toate sunt la mine. Toate au venit la mine, acasă. Eu ştiu tot.
- Cum? Dumneavoastră ştiţi de ce au plecat?
- Da. De aceea am venit aici, ca să văd ce se întâmplă.
După ce-am liniştit-o pe doamna Tuti, ne-am grăbit spre casa mea. Când am deschis portiţa, am auzit un murmur şi-o foială, că am tresărit amândouă, iar Tal a început să latre.
- Uite, Tal, aşternutul meu!, a strigat Coni, emoţionată.
Tal s-a repezit spre aşternut, apoi la Coni, dând din codiţă, semn că recunoscuse fundiţele roz de pe aşternut.
- Uite, jucăriile mele, Tal!, a continuat Coni, cu lacrimi în ochi.
Tal le recunoştea pe toate, că imediat se ducea spre ele.
- Doamna Gheo, dar vasele mele n-au venit la dumneavoastră?
- Ba da. Pentru ele trebuie să mergem în casă.
- Nu! Nu! Nu mergem nicăieri! Ni-că-ieri!, au întâmpinat-o vasele pe Coni. Iar din curte s-a auzit acelaşi zumzet.
Mult timp mi-a luat să le conving. Le-am spus de promisiunea lui Coni, dar a mai trebuit să-mi iau angajamentul că le voi aduce înapoi, la mine, dacă stăpâna lor nu va avea grijă de ele. A fost o adevărată luptă: luam ceşcuţa din coş, şi între timp, venea înapoi, în coş, linguriţa; dădeam jos plapuma de pe sârmă, sus pe sârmă, venea înapoi cearşaful. Şi uite aşa, abia seara târziu, am reuşit să le ducem pe toate la casa lui Coni.
De-atunci însă, n-a mai fost nevoie să mă împiedic de lucrurile lui Coni pe stradă, n-a mai trebuit să le spăl, să le pun în coş sau pe sârmă. Şi aşa, începând de a doua zi, Coni a devenit o altă fetiţă, de data aceasta, cea mai harnică, cea mai curată, cea mai frumoasă şi cu cei mai mulţi prieteni, iar Tal, şi el, a juns cel mai îngrijit câine de pe strada noastră.
Peste o săptămână, m-am dus în vizită, la doamna Tuti, înapoindu-i lui Coni vasul care a avut cel mai mult de suferit: farfuriuţa cu ghiocei şi viorele.

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)