Dudi Tăimănescu Bălăiţă

Sunt casa fără uşi dintr-o poiană
împrejmuită de salcâmi bizari.
Trec des prin mine spadasini bondari,
raze năuce puse pe hârjoană.

Prind vaiete dintre cireşi amari
când floarea li-i prădată de prihană,
când boarea serii-mi suduie a goană
truditul gând că n-ai să mai apari.

Pe-obrazul pietrei iarba răsfăţată
mi-e pernă-n căpătâi şi-am aciuat
un cuib de rândunică-ntârziată
să-şi fulguiască dorul nezburat.

Nici vântul nu mă uită niciodată,
chiar dacă-l vreau în locul tău – plecat.