Colonelul ţăran

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 3,40 din 5)
Loading...

Ioan Crişan

 

Să fii un adevărat ofiţer al armatei române şi un bun profesor la liceul militar, este într-adevăr ceva, dar să mai fi şi un adevărat om după toată perioada terorii sovietice de la noi, apoi a comunismului îndobitocit de doctrina grea şi a politrucilor care nu ştiau să se semneze, este ceva! Îmi amintesc că am avut în copilărie un vecin, tatăl prietenului mei Pupu, viitorul pictor Atanase Marius care a emigrat în Canada, şi nu mai ştiu nimic de el. Vecinul nostru, un om foarte serios şi corect, era salutat de toată lumea:

– Bună ziua, domnule colonel!

Nu i s-a spus de vecini tovarăşul colonel niciodată, dar el saluta zâmbind trist printr-o înclinare a capului şi îşi vedea de drum spre o bibliotecă din oraş, unde a fost repartizat să lucreze după ce a fost trecut în rezervă, după război, de regimul de atunci. El, un valoros ofiţer al armatei române, un militar ajuns colonel la nici 35 de ani, probabil prin Rusia şi mai apoi prin Ungaria sau Tatra, unde l-a dus războiul la care a participat şi ţara sa, a fost trimis într-o bibliotecă rece. Mereu era îmbrăcat foarte corect, şi avea mersul la fel de milităros ca şi atunci când era în uniformă. La vremea aceea nu înţelegeam de ce era mereu trist, pe urmă, după ce am mai crescut, îl priveam cu alţi ochi, iar acum, îmi amintesc cu drag de el.

Şi gândul mă duce la colegul meu de la cenaclul George Topârceanu, colonelul Aurel Domide-Şănţanu. De fapt, numele domnului colonel este doar Aurel Domide, Şănţanu vine de la denumirea satului natal, satul Şanţ, din judeţul Bistriţa-Năsăud. De multe ori am povestit cu el, şi am rămas surprins de dragostea cu care vorbea despre satul natal sau despre muncile ţăranului. A vrut soarta să rămână orfan de mamă încă de mic copil, cred că de la vârsta de şase ani, şi a trebuit să lase joaca de copil ca să pună mâna pe unelte, pentru a-şi ajuta tatăl şi familia. Copilărie grea, dar prin care s-a călit în viaţă.

– Am mai crescut şi trebuia să trag coasa în rând cu cei mari!

Ascultând cum vorbeşte, vedeam cu ochii minţii un şir de cosaşi care culcau iarba, iar printre ei un copil mai răsărit care nu rămânea în urma celorlalţi nici cu un pas. Mi-a povestit cum într-un an, pe la 14 ani, a rămas singur să hrănească oile şi vitele pentru toată perioada iernii. Familia avea, la aproape un kilometru de sat, pe un deal, între livezi, o căsuţă cu o sobă, o masă şi un prici pentru dormit. Mai aveau acolo staule pentru animale, o şură cu fân şi căpiţe.

– Acolo, departe de sat, am stat o iarnă întreagă să văd de animale. Cu greu putea cineva să ajungă cu mâncare la mine, aşa că m-am obişnuit să mă gospodăresc singur. Aveam cu mine mai multe cărţi de la fratele mai mare…

Se pregătea, fără să ştie, pentru viitor! Tatăl său s-a recăsătorit, pentru că trebuia să ducă cineva gospodăria, şi pe lângă primii doi copii au mai urmat încă cinci. În gândul său, Machedon Domide-tatăl, i-a hotărât soarta lui Aurel, cel de-al doilea fiu din prima căsnicie. Deşi învăţa bine la şcoală şi era printre premianţi, Aurel va urma cursul firesc, adică va rămâne în sat, va avea gospodăria şi familia pe care şi-o va întemeia când va sosi momentul şi va fi un om de frunte pentru comunitatea lor sănătoasă. Dar planul tatălui a rămas doar plan, pentru că şi al doilea lui fiu, ca şi primul, a urmat cariera militară. Cel mare şi-a încheiat cariera colonel-inginer, iar colegul meu de cenaclu s-a pensionat colonel-profesor. Îmi povestea cu privirea plecată undeva în trecut, cum pentru examenul la liceu a trebuit să-şi mintă tatăl că are de făcut câteva analize la oraş. A reuşit la examenul de admitere în liceu al doilea, apoi, în timpul şcolii, i-a fost mereu frică să nu vină tatăl după el şi să îl ia acasă.

– M-am întors în sat ca tânăr locotenent şi eram privit ca un domnişor, de parcă nu aş fi fost tot eu, Aurel al lui Machedon Domide. O femeie în vârstă de la noi, mătuşa Floarea, s-a apropiat cu intenţia să îmi pupe mâna şi eu am îmbrăţişat-o şi i-am sărutat obrajii cu drag:

– De ce vrei să faci asta mătuşă, doar sunt tot eu, Aurel!

În suflet a rămas tot timpul acelaşi fiu de ţăran şi e mândru de asta. Dorea să stea de vorbă cu oamenii, aşa că a intrat în cârciuma satului. Cum a păşit în încăpere, s-a făcut deodată linişte, şi toţi cei de acolo îşi priveau stingheri ţoiul cu rachiu sau halba de bere. Cârciumarul i-a şters repede şi slugarnic un scaun la o masă mai retrasă, dar tânărul nu s-a aşezat singur la masă, a luat loc între oameni şi le-a oferit un rând de băutură. Limbile s-au dezlegat dintr-o dată, iar cei de acolo şi-au dat seama că lângă ei nu era un tânăr ofiţer al armatei române, era tot consăteanul lor, feciorul lui Machedon, care a fost şi el militar la timpul său, şi atunci când a fost lăsat la vatră, după marele război, a fost înaintat sub-locotenent. Acum, vă puteţi închipui cu câtă mândrie îşi privea el fiul, dar şi cât de mirat a rămas când acesta i-a spus:

– Tată, să îmi faci mie o coasă aşa pe mâna mea, să o am atunci când mai vin pe acasă. Aia să fie numai coasa mea!

– Dar tu eşti ofiţer, Aurele, tu ai o carieră frumoasă înainte, nu mai trebuie să intri între cosaşi!

– Ba am să intru între cosaşi, tată, de câte ori voi veni acasă… Eu nu m-am rupt de sat niciodată şi nici nu mă voi rupe!

Nu s-a rupt de satul Şanţ, ba mai mult, după pensionare, când s-a hotărât să publice în revista Rapsodia, de pe lângă centrul militar din Sibiu, şi, mai apoi, să scoată primul volum de versuri, şi-a adăugat la nume şi Şănţanu, asta ca să se vadă cine şi de unde este. De-a lungul timpului a adunat amintiri frumoase, parte din liceele militare, unde a predat istoria, parte din viaţa de familie sau locurile pe unde l-au dus paşii ca pescar înrăit, şi toate aceste amintiri sunt deja scrise sau îşi aşteaptă rândul să fie puse pe hârtie. Poeziile colonelului meu sunt foarte frumoase, poezii lirice, din care cel mai mult se simte ţăranul de acasă, natura, părintele sau îndrăgostitul.

Viaţa nu i-a fost mereu lină, s-a lovit şi de ticăloşia unor comunişti prea zeloşi, care nu ştiau să aprecieze un ofiţer capabil şi un profesor cu înclinaţii, dar copilul rămas orfan de mic, devenit bărbat de foarte tânăr, a ştiut şi a putut să învingă, asta pentru că s-a călit în vatra satului său drag. Bărbatul din el nu a putut fi învins şi nici acum nu poate fi învins de trecerea anilor. Colonelul în rezervă, profesorul de istorie, poetul, omul Aurel Domide-Şănţanu are cu ceva peste frumoasa vârstă de 70 de ani şi cu toate acestea încă nu crede că a sosit tipul să iasă în parc şi să privească melancolic la porumbei. Este activ la cenaclul din a cărei conducere face parte, este activ pe lângă cercul militar, conduce foarte bine o maşină puternică şi frumoasă, scrie şi mai face ceva care m-a uimit: repară câte un gard mai şubred, culege fructe sau trage coasa în curtea şi grădina domniei sale din satul Cacova, unde şi-a cumpărat o casă superbă. Cunosc această casă deoarece am locuit în ea o lună jumătate, când l-am ajutat să o repare şi i-am zugrăvit-o, iar Camelia, soţia mea, i-a redecorat o cameră după model ţărănesc. Pot să spun că şi eu, un orăşean leneş, m-am îndrăgostit de acea casă şi de satul Cacova, unde mi-am lăsat o fărâmă din suflet. Încă de când am fost cu el prima dată să văd casa, s-a oprit la colţul uliţei şi a privit faţada albastră mai mult de un minut. M-am retras cu un pas, lăsându-l să privească netulburat şi când s-a întors spre mine cu un zâmbet, l-am văzut că este fericit. După ce a descuiat poarta şi am intrat în curte, l-am auzit că salută respectuos şi l-am întrebat mirat:

– Pe cine salutaţi, domnule colonel, pentru că, în afară de noi, nu este nimeni!

– Salut strămoşii care au locuit aici! mi-a spus emoţionat.

La intrare în casă a urmat acelaşi ceremonial cu salutul dat celor care au fost. Acum nu mă mai mir, pentru că nu a trecut decât o zi şi o noapte de când locuiam şi lucram acolo, ca să îi simt şi eu pe cei care au fost. Îi simţeam buni şi blânzi, şi mai apoi, nu m-am mai mirat că, la fel ca şi stăpânul casei, vorbeam cu ei ziua sau noaptea. A fost un timp de vis cât am stat şi am lucrat acolo. Colonelul venea în sat la două-trei zile, să vadă cum avansez cu lucrul şi de ce mai am nevoie. Întotdeauna îl auzeam cum salută la intrarea în curte şi, apoi, la intrarea în casă. Nu saluta băţos, ca un militar, saluta ca un ţăran abia întors de la câmp:

– Ziua bună la dumneavoastră, cei ai casei!

Apoi îl vedeam cum priveşte bucuros peste tot. Nu se ferea că îl văd eu cu câtă pioşenie şi dragoste mângâia fiecare obiect vechi al casei. Îmi vorbea despre satul Şanţ, dar şi despre satul Cacova sau Fântânele, după denumirea nouă, şi îmi vorbea despre livada de la Sibiel. Pe acea livadă a primit un preţ foarte bun de la cineva care vroia să construiască, dar i-a respins oferta.

– Este o livadă, şi aşa va rămâne! Am trecut-o pe numele copiilor mei, dar cu o singură condiţie, să nu se vândă cât timp trăiesc eu. Un loc frumos ca acesta nu are valoare în bani…

Colonelul Domide investeşte mult în casa de la Cacova. Învesteşte şi bani, dar cel mai mult investeşte suflet. Când merge acolo, şi îşi priveşte casa, şura, poarta de la intrare, pomii roditori, tufele de coacăze sau de zmeură, trandafirii, redevine ţăranul care a fost întotdeauna, şi de care este atât de mândru. Este foarte grijuliu cu tot ce are în casă, dar este grijuliu şi cu pomii din curtea casei şi din grădină. Cred că vorbeşte şi cu merii, cu perii sau cu viţa de vie, care îi dăruiesc roadele lor gustoase. Nici nu pot gândi că acest om ar putea fi altfel. Nu este nici urmă de falsă laudă în vocea sa atunci când spune:

– Sunt fiu de ţăran şi nu mă feresc! Prin asta am crescut drept şi am rămas drept întotdeauna…

În timp ce mai aveam de lucru la exteriorul casei, domnul colonel, împreună cu soţia, au plecat la odihnă şi tratament la Olăneşti. Vorbeam des la telefon şi mă întreba despre starea vremii, despre mersul lucrării, despre casă, dar şi despre fructe. Era nerăbdător să se întoarcă din staţiune şi să poată veni mai repede la Cacova. Timpul a trecut, vacanţa s-a terminat, iar colonelul Domide a sosit într-o zi pe la ora 15, aşa cum ne-am înţeles la telefon. Ne-am pupat pe obraz, aşa cum am făcut de multe ori când ne revedeam, apoi, după ce i-a salutat, ca de obicei, pe toţi cei care au locuit în casă, a privit camera aranjată de soţia mea, a privit casa peste tot şi, în timp ce gusta o boabă de strugure, mi-a spus:

– Este aşa cum mi-am dorit! Iubesc această casă cu amintirile şi strămoşii ei…

Am povestit încă două ore, şi ce am avut cu mine, scule, calculatorul la care am mai scris câte ceva noaptea şi câteva haine, am încărcat în maşina colonelului şi am plecat spre casă. Nu mi-am luat rămas bun de la cei de acolo şi de la casă, pentru că de acum trebuie să revin mereu acolo, în acel sat frumos şi liniştit.

Eu, un simplu zugrav, am avut norocul să fiu aproape, să îl cunosc destul de bine pe acest om. Am avut bucuria să îi fiu alături uneori şi să îi simt căldura sufletului şi nobleţea. Sunt sigur că dacă dintr-o cauză sau alta ţara ar fi în pericol, şi la această vârstă nu ar şovăi să schimbe haina obişnuită cu tunica ostăşească. Pentru asta şi pentru alte o sută de motive, pentru mine va rămâne mereu colonelul ţăran, cum îi spun eu în gând, cu respect. Întotdeauna când ne întâlnim, îmi vine să îl salut:

– Să trăiţi, domnule colonel, soldatul Crişan… vă admiră!

Acest articol a fost publicat în numărul 25

1 răspuns

  • Am citit cu emoţie şi bucurie eseul tău, Cristi. În minte îmi revin versurile lui Adrian Păunescu, din poezia
    „Întoarcerea ţăranului”:

    Apleacă-ţi fruntea de stăpân
    spre brazda noastră milenară,
    reînviat ţăran român
    şi făcătorule de ţară…
    ………………………..
    Şi nu uita, din când în când,
    Să mai şi mori, cum se cuvine.
    În toţi, urmaşii renăscând,
    Cum toţi strămoşii sunt în tine.

    Felicitări!



Lăsaţi un răspuns