Clepsidra fermecată-fragment de roman-

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

RUBIN – 102
“După toţi cei pe care i-am lăsat departe,
După câmpul neted poleit cu-argint,
Ca o porumbiţă singură, deoparte
Inima tânjeşte, nu mai pot s-o mint.
”Serghei Esenin, ”După toţi”,
trad. George Lesnea

Evenimentele importante care se petreceau în anii copilăriei mele deveneau de neuitat datorită , în special, tatălui meu, care ştia să pună în evidenţă cu multă dibăcie pas cu pas totul.
Pe când aveam 5-6 ani, televiziunea la noi în ţară era la începuturile sale şi , abia mult mai târziu s-a înregistrat un progres tehnic efectiv, culmea cea mai înaltă fiind trecerea de la imaginile alb-negru la cele color. Aşadar, pe atunci televizorul, oricât ar fi de greu de crezut, ocupa un loc minor în cadrul activităţilor zilnice şi nimeni nu bănuia că după 40 de ani vom fi acaparaţi ore în şir de zecile de canale tv româneşti şi internaţionale, la dispoziţie prin incredibila telecomandă. Familia noastră se poate mândri că a cumpărat unul din primele televizoare din oraş. Şi , cum tatăl meu ştia să marcheze într-un fel aparte fiecare eveniment şi să dea o tentă emoţională în succesiunea momentelor, totul se imprima adânc în memorie.
Într-o zi, pe când noi, cele două verişoare ne jucam, l-am auzit pe tata spunând pe un ton plin de satisfacţie că are o surpriză pentru noi. Un altul în locul său nu ne-ar fi acordat atunci nici cea mai mică atenţie, el însă ne-a chemat şi ne-a cerut să ne aşezăm pe divan , acoperite cu pătura peste cap şi să aşteptăm aşa până când ne va anunţa el. Deşi curioase, ne-am supus amândouă, ascultătoare şi, îmi amintesc cum, stând aşa, fără a vedea ce se petrece, ne-am lăsat în baza singurului simţ care ne putea ajuta şi care nu era altul decât auzul. Am auzit câteva personae străine intrând în acea cameră mare. Duceau un obiect care părea destul de greu. Gâfâiau şi făceau paşii mici.
-Aşa, …cu grijă…încet, să nu loviţi pianul! – spuse tatăl meu.
-Oare ce să fie?-mă întrebam curioasă şi foarte nerăbdătoare. Îmi era imposibil să ghicesc! Simţeam din instinct că mama şi bunica erau de faţă, însă cuvintele lor erau estompate de dorinţa mea de a afla mai mult în legătură cu ceea ce se petrecea. Inima îmi bătea cu putere gata să-mi spargă pieptul. Acele secunde care se scurgeau păreau mult mai lungi decât erau în realitate. Îmi dădeam seama că era ceva de bine, că aveam de-a face cu o bucurie şi în sfârşit l-am auzit pe tata spunând:
-Puneţi-l aici…He-pa! Gata!
În momentul în care el a rostit aceste cuvinte de-a dreptul magice, am întrebat dacă puteam ieşi de sub pătură, din acea ascunzătoare exilantă care nu ne permitea să fim la current cu noutatea cea mare. Am primit încuviinţarea lui şi am văzut:Era primul televizor din casa noastră, din viaţa noastră, o piesă deosebită, o adevărată bijuterie din lemn de culoare roşietică. Avea un ecran mic galben-cenuşiu, misterios şi în partea de jos nişte clape, iar în dreapta butoane. Mi-am dat seama că este un aparat, dar nu bănuiam ce ne putea oferi, ce lume plină de minuni se va deschide în faţa ochilor nostri, ce perspective de viitor, ce izvor de cunoştinţe din lumea plantelor, animalelor, ce documentare din atâtea şi atâtea domenii, ce piese de teatru şi ce concerte de muzică simfonică. În ceeasi zi a urmat fixarea antenei pe acoperiş, cu oameni pe casă, cu geamuri deschise, cu strigăte pentru reglare. Atât din explicaţiile tatălui meu, cât şi din probele şi demonstraţiile care nu au întârziat, am înţeles că acel televizor, marca sovietică”Rubin-102”, era pentru vremea aceea o achiziţie de excepţie. Semnificaţia şi valoarea rubinului ca piatră preţioasă tot atunci mi-au pătruns în inimă şi în conştiinţă.
La început transmisiunile erau limitate la câteva ore pe săptămână, pentru ca, mai apoi să se extindă şi să se perfecţioneze. Îmi amintesc acum cu plăcere şi cu multă emoţie, cum amândoi părinţii mei ştiau să selecteze acele emisiuni cu valenţe educative, care au contribuit, alături de lectură şi muzică la formarea mea ca om, la conturarea caracterului meu şi a personalităţii mele.
Atunci când îl vedeam, spre exemplu, pe Tudor Arghezi, cu ochelarii săi pe nas, cu faţa brăzdată de riduri, cu şapca aceea puţin într-o parte şi vocea sa inconfundabilă, mama mea – distinsă profesoară de limba şi literatura română la faimosul liceu “Roman-Vodă” astăzi Colegiu Naţional, îmi spunea să fiu atentă şi să nu uit, căci mai târziu, la şcoală îi voi studia şi înţelege poeziile…sau când apărea pe micul ecran , tot în transmisiuni directe scriitorul Mihail Sadoveanu, mama îmi vorbea despre farmecul unic al Dumbravei Minunate cu Lizuca, – atunci de-o seamă cu mine – şi Patrocle, cu naivitatea şi splendoarea sufletului curat şi nevinovat de copil.
Şi în timp ce eu eram la începutul vieţii, televiziunea română era la începuturile sale, dar obţinea uneori transmisiuni INTERVISION, şi, până când se prindea legătura, ascultam pe post un fragment reprezentativ din “Rapsodia Româna” a marelui compozitor George Enescu, după care urmau manifestări cultural-artistice, sportive, şi nu în ultimul rând, ştiri din ţară şi din lumea largă.
Dar dintre toate emisiunile alb-negru de atunci, mi s-a imprimat pe retina amintirilor un eveniment cu totul deosebit şi ieşit din comun. Este vorba despre transmisiuni din spaţiul cosmic, în aprilie 1961, când primul om din lume, cosmonautul rus Iurii Gagarin, de la bordul unei rachete cosmice sovietice lansate pe o orbită circumterestră a declarat emoţionat şi plin de uimire:”Ce frumoasă este! Ce minunată! Ce Albastră este Planeta Noastră! ”şi, în timp ce pentru prima dată un om, un locuitor al Terrei vedea planeta noastră de acolo , de sus, din cosmos, ochii mei de copil urmăreau cu mult interes şi cu emoţie, încântare şi bucurie transmiterea acestui eveniment memorabil. Sunt convinsă că emoţiile mele de atunci au fost mai intense decât cele declanşate de primii paşi ai omului pe Lună, când transmiisiile televizate prin satelit nu mai erau o minune, iar dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii se situa pe un plan puternic ascendent.
Şi totuşi… în anii ’60, atunci când se transmitea câte un film, se întâmpla, de multe ori să se producă vreo dereglare şi acum, după atâta amar de ani, încă mai zâmbesc când îmi aduc aminte cum pe micul ecran, când ne era lumea mai dragă, apărea un desen care reprezenta o adunătură de scânduri şi cuie în dezordine şi era scris cu litere de tipar:”DEFECŢIUNE TEHNICĂ”. În momentul acela , mama, fericită, ne chema la masă şi puteam să şi terminăm, căci nedorita pauză se prelungea până la o jumătate de oră , sau mai mult. Nu rareori filmul respectiv era reprogramat. Acum , în schimb , se exagerează până la exasperare cu spoturile publicitare, iar vremurile acelea de început au rămas doar în amintiri, ca un parfum de romanţă.

Acest articol a fost publicat în numărul 42

Lăsaţi un răspuns