Clepsidra fermecată-fragment de roman-

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––

CA DOUĂ SURORI

“Nu-ţi risipi acum comoara de lacrimi”

Deşi nu am fraţi, nici surori, în anii copilăriei nu am fost niciodată singură, pentru că în viaţa mea exista o fiinţă extrem de apropiată mie, care m-a ajutat să-mi alung singurătatea, iar acum sunt convinsă că dacă aş fi avut o soră, n-ar fi fost acelaşi lucru. Să nu ai fraţi, poate că s-a mai auzit, dar să nu ai nici veri, este mai greu de crezut. Ei bine, eu am o singură verişoară. Ea a venit pe lume iarna, la un an şi jumătate după mine şi a avut , după cum se pare vreo şapte naşe îmbrăcate la fel şi cu pălării elegante şi i-au dat trei nume: Anca Wanda Miruna.
Până la vârsta de şcoală noi am crescut împreună ca două surori în grija părinţilor mei şi a bunicii noastre comune – mama tatălui meu şi a tatălui ei.
Avem atâtea amintiri care ne leagă, încât îmi este greu acum să mă opresc la ceva anume şi totul îmi este păstrat cu grijă în suflet, ca un tezaur preţios cu o valoare sentimentală aparte.
Când eram mici, eram mereu împreună şi atunci când eu primeam ceva, primea şi Anca; eram nedespărţite la masă, la lecţiile de pian , franceză şi germană, la toate activităţile serioase sau distractive, la treabă şi la joacă. Odată când eram prin oraş cu mama, probabil că vorbeam prea tare şi ţin minte că mama mi-a atras atenţia; ”mai încet”!, iar eu, fără să îmi dau seama unde mă aflam, am întrebat:”Doarme Anca?”…şi mama a râs
Prima mea uniformă şcolară cumpărată pentru clasa I a însemnat şi pentru Anca un moment deosebit. A probat şi ea uniforma şi am făcut poze alb -negru cum erau pe vremea aceea. Odată cu începerea şcolii ne vedeam numai în vacanţe şi ţin minte că pentru mine cel mai important eveniment era venirea ei de la Bucureşti. Mergeam cu toţii la gară şi aşteptam trenul, un rapid frumos colorat în roşu şi alb cu numai trei vagoane , dar aveau o formă aerodinamică încă pe atunci , era ceva ultramodern. Eu simţeam un val cald de fericire care îmi inundă întreg corpul. Îmi venea să ţip, să sar şi să fac ceva ca să -mi eliberez acea energie acumulată în timp, dar mă stăpâneam. Senzaţia aceea de fericire nu era comparabilă cu nici o altă senzaţie.
Am petrecut şi eu la Bucureşti mai multe vacanţe de neuitat, când părinţii ei, oameni deosebiţi, cu un adevărat rafinament de intelectual, mă tratau ca pe propria lor fiică şi se străduiau să ne ofere o petrecere utilă şi plăcută a timpului, mergeam la teatru, la spectacole şi concerte alese cu grijă pentru vârsta noastră, vizitam muzee, ne plimbam prin parcuri, mergeam la patinoar sau la circ, discutam despre cărţile citite, şi, toate acestea au contribuit la formarea noastră culturală de mai târziu şi la modelarea caracterului şi a personalităţii.
Majoritatea vacanţelor însă eram amândouă la Roman – oraşul nostru natal- şi locul în care am trăit cei mai frumoşi ani – copilăria. Tot ce aş vrea să povestesc şi absolut fiecare moment are tangenţă cu singura mea verişoară -Anca -şi este perfect adevărat că eram ca două surori. Ne completam excelent una pe alta, în tot ce făceam. Ea avea mult spirit practic şi era mai băieţoasă. Purta mereu pantaloni şi bascheţi, căci pe vremea aceea, încă nu erau adidaşi, iar în joaca noastră avea şi un nume de băiat:”Costel”. Ştia foarte multe despre moda acelor vremuri şi organizam câte o paradă a modei cu toate hainele din casă, spre disperarea mamei mele şi a bunicii, alteori ajungeam la reţete pentru tratarea unor boli. Ne jucam atât de divers, interpretam efectiv atâtea roluri, încât am fi putut să devenim actriţe. Citeam enorm şi discutam pe teme literare, făceam schimb de impresii în toate, iar când eram departe una de alta , ne scriam mult. Aveam colecţii de tot felul, de la timbre, şerveţele, chibrituri, vederi din toată lumea, insigne, fotografii cu actorii timpului din România şi din străinătate, până la ierbare, nasturi, scoici, pietre şi, mai ales insectare. Într-un an aveam vreo 14 insectare frumoase , cu fluturi şi gândaci şi speram să devin entomolog, să merg pe urmele bunicilor mei paterni şi a tatălui meu care era biolog. Când eram mici Anca s-a bătut cu un băiat, care , nu mai ştiu din ce motiv , mă jignise pe mine, Anca era gata de orice sacrificiu pentru mine.
Înzestrată cu o inteligenţă cu totul deosebită, încă din fragedă copilărie, Anca a intuit cu multă exactitate aplicarea în practică a unor descoperiri şi invenţii tehnice. Împreună cu alţi copii, sau doar eu , în prezenţa ei, o ascultam, fascinate cum povestea şi îşi imagina viitorul. Poate că unele lucruri le auzise cu adevărat, însă erau şi altele , închipuite, dar mai apoi confirmate de viaţă , în deceniile care au urmat. Vorbea despre o casă cu multe camere, cu posibilităţi de încălzire prin pereţi, cu un sistem de aerisire, despre un balansoar, o grădină cu plante exotice, o piscină şi o terasă, despre telefoane mobile pentru convorbiri spontane în orice punct de pe pământ, , despre maşini luxoase dotate cu minifrigidere, bar şi televizor şi alte mijloace de transport rapid şi elegant, despre animale de rasă. . Alteori povestea despre călătorii în care se poate beneficia de mult confort. Spunea că atunci când va fi mare va avea o bucătărie modernă cu un robot care va efectua numeroase operaţii, că va avea o maşină de spălat vase, un sistem cu bandă rulantă pentru gunoi, un cuptor special cu programare şi o cască de coafor cu dotări speciale pentru a se aranja acasă. Vedea totul încă de pe atunci, din anii 60, cu multe butoane, de fapt îşi imagina perfect computerizarea care există astăzi.
Acum, privind în urmă , sunt absolut surprinsă şi emoţionată la gândul că aproape tot ce visa Anca, pentru mine părea utopic, dar în realitate s-a adeverit. Spunea chiar că peste ani şi ani nu vom mai folosi banii pentru a achita mărfurile cumpărate , ci va fi totul electronic. Cardurile din ziua de azi sunt dovada că, deşi era doar un copil , a avut dreptate. Avea o viziune elastică asupra fenomenelor şi o admiram din tot sufletul, pentru că prin tot ce făcea şi prin felul cum gândea mă impresiona profund şi mă stimula spre mai bine.
În relaţiile cu alţi copii, dar şi în relaţiile cu adulţii, Anca avea întotdeauna un fel de a fi extrem de plăcut, şi o intuiţie, un adevărat fler care o dirija mereu pe drumul cel bun. Lucrul acesta i-a ajutat mult şi a reuşit să urce undeva foarte sus pe scara socială. Ambiţioasă şi tenace, atunci când îşi propunea ceva, nu se lăsa până când nu realiza. Foarte talentată la limbi străine, după ce a făcut grădiniţa în limba germană a studiat engleză şi franceză, dar şi matematică şi alte ştiinţe exacte, în special chimia, mergând pe drumul mamei sale , distinsă profesoară universitară de chimie şi biochimie. Mai târziu s-a specializat în informatică. Desena minunat şi uneori deschideam prin casă veritabile expoziţii cu contribuţia noastră egală şi realizam şi un fond sonor adecvat la pian sau la pick-up. Această îmbinare extraordinară de aptitudini remarcabile la Anca, putea fi observată încă din copilărie. Un caracter deosebit:seriozitate, dar şi umor, îndrăzneală, dar şi sensibilitate, înclinaţii spre artă şi cultură, dar şi spre ştiinţă. În timp ce eu eram mai impresionabilă şi mai conciliantă, Anca avea o logică bazată pe simplitate şi naturaleţe, ceea ce o ajuta să acţioneze mult mai bine în toate împrejurările.
Îmi aduc aminte cum într-o primăvară eu m-am îmbolnăvit, cred că aveam pojar şi am stat câteva zile la pat fiind tratată împărăteşte cu supe, compoturi şi alte bunătăţi, iar Anca, din dorinţa copilărească de a fi şi ea în aceeaşi postură, s-a aşezat lângă mine şi ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat, ca să îi dau boala, numai că boala nu s-a transmis, iar eu în scurt timp m-am făcut bine. Suferinţa mea devenea suferinţa ei, dar şi invers.
Odată am găsit amândouă o pasăre rănită şi am ţinut-o câtva timp cu grăunţe, firimituri de pâine şi apă. Nu ştiu ce fel de pasăre era, însă se înviorase şi ţopăia, iar noi două eram fericite. După câteva zile însă, nu se ştie de ce, am găsit pasărea moartă. Am aşezat-o cu grijă într-o folie aurie de staniol, într-o cutie de plastic de la bomboane şi am săpat amândouă o groapă în grădină. În timp ce eu plângeam din toate puterile, Anca mi-a spus atunci că ar vrea şi ea să plângă, dar nu poate şi mi-a mai spus ceva care mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna:”Nu-ţi risipi acum comoara de lacrimi, căci necazurile din copilărie sunt minore şi lipsite de importanţă! Mai bine îţi păstrezi lacrimile pentru mai târziu, pentru că viaţa ne va pune în situaţii cu adevărat grele şi abia atunci vom simţi ce înseamnă să ai necazuri şi greutăţi! ‘…Câtă dreptate avea şi ce maturitate în gândire! După mulţi ani, atunci când fetiţa mea , un îngeraş de numai 2 anişori şi jumătate a închis ochii pentru totdeuna , plecând dintre noi şi lăsând multă durere…nu am putut să plâng aşa cum plângeam în copilărie. Şi totuşi în viaţa mea am plâns enorm de mult şi aşa s-au înecat iluziile mele rând pe rând…
Amintirile noastre din anii copilăriei sunt legate de părinţii mei care erau profesori şi care ne-au crescut cum au putut mai bine şi ne-au învăţat cu răbdare şi migală tot ce ştiau ei, de bunica noastră , care se ocupa serios de noi, şi pe care o însoţeam în vizite, iar joaca noastră şi comportamentul se aflau sub o permanentă supraveghere. Mergeam la mânăstirile din Moldova, la munte, la mare, călătoream prin toată ţara şi eram mereu împreună.
De câte ori pleca Anca, pentru mine era cea mai tristă zi. Ştiam că a venit toamna, începe un nou an şcolar, cu noi şi neaşteptate griji, dar şi multe împliniri. La gară când o conduceam pe Anca, îi lăsam pe toţi ceilalţi să o îmbrăţişeze, iar eu vroiam să fiu ultima, ca să-mi rămână sărutul ei pe obraz. Toate acestea ar putea să pară sentimentalisme ieftine, însă eu când mă gândesc la Anca, am o stare sufletească specială.
Îmi pare rău acum că multe gânduri bune şi dorinţe au rămas neexprimate, dar sunt convinsă că ea ştie cât de mult o preţuiesc şi cât de dragă îmi este, aşa cum şi eu simt acelaşi lucru din partea ei.
Anii au trecut ca un vis frumos şi treptat ne-am transformat amândouă în adolescente cu un alt nivel intelectual şi o structură psihică bine conturată. Bucuriile, dar şi micile necazuri, mai bine spus nemulţumirile, ni le împărtăşeam reciproc. Ne spuneam una alteia despre primul sărut şi primii fiori ai dragostei, iar anii studenţiei au finisat pregătirea noastră şi fiecare dintre noi am luat-o pe un alt drum. Am intrat puternic în vârtejul vieţii şi acum , după ce fiecare dintre noi a trecut de vârsta de 50 de ani, deşi ne aflăm la mii de kilometri distanţă, suntem mulţumite că avem fiecare dintre noi câte doi copii minunaţi, iar inimile noastre şi acum bat la fel.

Acest articol a fost publicat în numărul 42

Lăsaţi un răspuns