———————————————————————————————–

MOŞ NECULAI
“Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege
Şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea”.
Sfânta Evanghelie după Matei, cap 13

În afară de ursuleţul despre care am povestit, Moş Neculai mi-a adus şi alte jucării, lucruri de îmbrăcat sau dulciuri şi, de fiecare dată mă bucuram nespus.
De altfel Moş Neculai era , în mintea mea de copil naiv, un personaj fantastic, înzestrat cu puteri extraordinare şi deseori mă întrebam cum era posibil să ajungă într-un timp atât de scurt pe la numeroşi copii şi să le producă atâta fericire.
În anii copilăriei mele decembrie era o adevărată lună de iarnă cu temperaturi scăzute, cu ninsori şi vânt rece. Dealurile împădurite care se vedeau în depărtare căpătaseră un aspect cenuşiu din cauza copacilor cu crengile desfrunzite şi uscate. Ciori, multe ciori obraznice, cu penele lor de un negru albăstrui zburau şi croncăneau şi numai ele ştiau ce îşi tot comunicau. Pesemne că se pregăteau pentru o iarnă lungă şi grea. Câinii lătrau pe toate tonurile, unii – dulăi cu vocea groasă lătrau rar şi impozant, alţii – căţei de talie mijlocie şi mică, aveau un lătrat zburdalnic şi vesel. Din când în când trecea câte o sanie trasă de cai ce purtau clopoţei la gât şi bentiţe multicolore, iar coamele şi cozile erau împletite frumos. Vrăbiuţele cu pene umflate se zgribuleau bucurându-se de o coajă de pâine găsită lângă un gard, iar noi, copiii, în această atmosferă nu ne mai săturam de joacă.
Pe atunci într-o curte din apropiere am putut vedea un om cu o căciulă veche şi ponosită care îi acoperea nu numai capul, ci şi fruntea. Purta haine uzate şi avea nişte mâini bătătorite de treabă. Respiraţia i se vedea ca un fel de abur pentru că era o zi geroasă, cu cer plumburiu. Era foarte slab şi foarte bâtran şi în picioare purta nişte ghete mari şi tocite. Tuşea sec şi uneori se oprea din treabă ca să fumeze o ţigară ieftină fără filtru. Avea o privire de o blândeţe rar întâlnită. Doi ochi de un albastru cenuşiu parcă îşi stăpâneau lacrimile. Deşi părea un om sărman, apăsat de nevoi şi griji numai de el ştiute, zâmbea , evident satisfăcut de ceea ce făcea. Avea un zâmbet deosebit, căci faţa lui de om în vârstă, brăzdată adânc de trecerea anilor, obrajii palizi şi uscaţi, neîngrijiţi, care lăsau să se vadă ţepii albi nebărbieriţi şi ochii, toate acestea se contopeau parcă, dând naştere unei raze invizibile, ceva greu de exprimat în cuvinte, însă ceva admirabil, un aer pe cât de solemn şi distant, pe atât de sociabil şi apropiat, un amestec de seriozitate cu ceva jucăuş, năstruşnic, capricios.
Omul acesta care parcă avea o aureolă invizibilă şi mi se părea o apariţie supranaturală stătea în curte în frig şi făcea un lucru absolut incredibil:tăia lemne cu toporul. Îi urmăream cu atenţie fiecare mişcare şi eram fascinate de îndemânarea cu care folosea toporul. Ştia cu exactitate locul unde trebuia să lovească şi îşi doza forţa, iar lemnul crăpa şi se despica şi parcă se resemna că până la urmă tot în sobă va ajunge. În momentul acela a apărut în capătul curţii cineva care a strigat:
-Moş Neculai, când termini cu lemnele să mături puţin curtea!
…Moş Neculai?Înseamnă că acesta este… Moş Neculai?Dar oare cum este posibil???Cum reuşeşte să muncească atât de mult şi când oare mai are timp să ajungă pe la atâţia copii?Dar de unde are atâtea jucării?Nu se poate! . . . Şi totuşi…Dintre cei câţiva copii care eram lângă gard în curtea vecină eu am fost cea care m-am îndreptat cu paşi hotărâţi înspre acest om, convinsă că aveam în faţa mea pe adevăratul Moş Neculai şi, invingându-mi timiditatea, l-am întrebat cu ochi mari şi surprindere maximă:
-Este adevărat că dumneavoastră sunteţi Moş Neculai, cel care ne aduce jucării?. . .
Reacţia lui a fost pe măsura aşteptărilor noastre:toată faţa i s-a luminat într-un zâmbet de neuitat şi, cu privirea blândă a ochilor săi albaştri mi-a spus:
-Da, da…eu sunt!
Şi aşa, mult timp am crezut şi chiar am fost convinsă că acel tăietor de lemne era vestitul Moş Neculai , cel iubit şi aşteptat de toţi copiii, iar eu l-am cunoscut personal, ceea ce mi-a picurat fericire în sufletul meu naiv de copil.