Ciuta

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Nick Stancu 

 

Un vânt tăios aleargă, prin crengile uscate
Prinzând în hora morţii, văzduhul îngheţat.
Cărările pădurii, sunt toate astupate
Iar norii cern povara, de alb imaculat.

La orizont lumina, se pierde-n agonie
Trăindu-şi disperată cu slabele puteri…
Minutele rămase, iar luna argintie
Predă ştafeta nopţii, făcând din ziuă, ieri.

Oprind din saltul sprinten, o ciută cafenie
Adulmecă văzduhul cu gingaşele-i nări,
Gonită de-ntuneric se-ndreaptă spre câmpie
Uitindu-se cu teamă, spre cele patru zări.

Neîntrecută-n goană pe-ntinderea pustie
Se-opreşte pe colină, scurtând din depărtări
Pe cap, coroana mică o poartă cu mândrie
Iar ochii mari şi negri, visează la chemări.

Deodată, peste codri, se-nalţă corul foamei
Înfiorând de spaimă suflarea din păduri
În casele răzleţe, se-nchină la icoane
Flăcăii, scot din şură tăioasele securi.

Cu boturile-ntinse la lună, cer solie
Să dea ca pradă morţii, un suflet de vânat
Nălţînd ca mulţumire, lugubra simfonie
De urlete sinistre, ce bagă spaima-n sat.

Încremenită, ciuta ascultă imnul morţii
Cu sufletul la gură şi groază în priviri
În muta disperare, înalţă rugă nopţii
Să n-o zărească haita trecând-o-n amintiri.

Dar lupii  văd ofranda, sub tristul clar de lună
Sărind ca o nalucă, nămeţii afânaţi,
Cu ochi sticlind de foame, se-avântă împreună
Cu gurile căscate, de sânge însetaţi.

Cu fiarele pe urmă, micuţa ciută zboară
Nutrind scăpare-n fuga pe-ntinsele câmpii
Să-i spargă pieptul bate, plăpânda-i inimioară
Iar ochii-i sunt în beznă, ca două torţe vii.

Cu vântul împotrivă, sleită de putere
Înoată prin omătul ce-ajunge pân-la piept
Încrâncenat, aşteaptă, sfârşitul în tăcere
Şi-o lacrimă prelinge încet pe-obrazul drept.

Pădurea amuţeşte, iar vântul nu mai bate
Înfiorată, luna se-ascunde după nor
Din cer, ghicind ospăţul, doar corbii vin aproape
Plutind ca nişte umbre şi croncănind în cor.

Dezlănţuită haita spre pradă năvăleşte
Muşcând la-nvălmăşeală cu colţii de oţel
Se sfâşie-ntre dânşii, iar sângele-i orbeşte
Şi ura întroneazắ, cumplitului măcel.

Deodat’, o fulgerare, despică bezna nopţii
Şi aerul vibrează de tunetul urmat
Răzbunătoarea ploaie, înfinge plumbii morţii
În haita care fuge, de omul înarmat.

Prin rănile-aburinde se scurge-n valuri viaţa
Şi moartea stă la pândă, s-o ia pe-al său hotar
Pe ochii blânzi şi negri, se pune-n văluri ceaţa
De groazica durere, frumoşii muşchi tresar.

Privirea ei umbrită, imploră salvatorul
Să-i curme agonia, trecând-o printre drepţi
La ochi îşi duce arma, din milă vânătorul
Şi mângâie trăgaciul..de ce nu tragi? ce-aştepţi?

De ce lungeşti durerea, când poţi printr-o mişcare
Să împlineşti dorinţa, scăpând de suferinţi
Cămaşa inflorată, ţi-o rupi cu-nverşunare
Oprind plecarea vieţii; pe moarte vrei s-o minţi?

Un vânt tăios aleargă, pe-ntinderea pustie
Şi vălul morţii-aşează pe ochii îngheţaţi
Pe braţele vânjoase o porţi cu duioşie
Spre casa străjuită, de brazi-împovăraţi.
 

Acest articol a fost publicat în numărul 13

Lăsaţi un răspuns