Veronica Plăcintescu

Premiul II la concursul “Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală “Florema Design”, prin revista “VISUL”

Când este timpul să nu mai speri şi să nu mai visezi? Când este în regulă să devii un trist adaptat social? Să fie atunci când visurile şi speranţele ajung să fie singurele prin care îţi trăieşti (i)realitatea?

*

Ningea infernal…

Ningea peste brumă, ningea peste linişte. Ningea cu brumă, ningea cu linişte. Ningea peste tristeţe cu fericire, peste deziluzii cu speranţă, peste întuneric cu lumină, peste linişte cu muzică, peste mine cu zăpadă.

Şi cred că mă lasam îngropată din mers. Nu-mi dau seama… Sufletul îmi plângea imposibilitatea împlinirii unui adevăr mistuitor, iar ochii înghiţeau atâţia fulgi de zăpadă, de parcă şi-ar fi făcut plinul de lacrimi. Aveam nevoie de noaptea aceea să mă caut şi să mă găsesc. Aveam nevoie sa fiu singură, să dau afară toată dragostea ce topeşte sub tălpile-mi desculţe, atât lumina, cât şi liniştea.

Doamne, cât aş fi alergat la el! Aşa: doar în pijamalele acelea enorme, care mă îngraşă cu cinci kilograme, desculţă, nemachiată, nepieptănată, fără bijuterii, doar spălată pe mâini şi cu lacrimi în ochi, cu sunetul flăcărilor din sobă în inimă şi cu unghiile proaspăt tăiate la nervi. Aşa aş fi alergat. Şi chiar şi acum aş pleca, dacă aş şti că mă aşteaptă la jumatatea drumului să mă plesnească măcar, să mă trezească la realitate şi să mă trimită înapoi de unde am venit. Dar el nu aşteaptă şi nici nu ma aştepta, pentru că nici nu ştie ca aş alerga spre el. Şi nu îşi dă seama că ochii mei, pentru el caută să se adape cu zăpadă şi că, tot pentru el, nu vreau sa opresc ce mi se întâmplă, dar nici să-i spun. Nu i-ar folosi la mare lucru… Doar l-aş face fericit; doar l-aş iubi cu buzele, cu ochii, cu mâinile, cu pielea, cu inima, cu sângele. Doar atât…

Prefer să tac. Prefer să ningă peste mine, să mă troienească, să mă bată vântul, iar când mi-aş da seama că zăpada a încetat să mi se mai topească sub tălpi, să intru în casă, să alerg la telefon, să ridic receptorul şi să îmi dau seama că nu este ton – n-am plătit abonamentul. Mai bine! Pe cine aş fi sunat? Nu-i ştiu numărul…

Da. Deci mă plimb, calma, până la pervaz, îmbrăcată în pijamale XXL, cu părul ud şi, abia acum, cu ochii înlăcrimaţi.

Sună-mă, dar nu ai cum. Încă nu ne cunoaştem. Poate ar fi mai bine să nu. Poate…

Ninge…

9 comentarii la “Cică ninge…”