____________________________________________________________

Când am împlinit patru anişori, tata mi-a făcut cadou două bărcuțe mici din plută. De atunci m-am jucat cu ele în fiecare zi. Am ligheanul cel mare pus lângă geam, puţină apă în el și gata, cel puţin două ore nu mă mai scoţi de acolo.
- Ăsta micul o să se facă marinar! spune tata luându-mă în braţe și învârtindu-se cu mine prin casă.
-O să-l trimitem la Academie, în Constanţa. O să navigheze în toată lumea, pe toate mările si oceanele si o să vadă locuri la care noi doar visăm.
Marinar nu m-am făcut, dar am omorât unul, asta mai încolo…
Taică-meu a fost scriitor, nu unul mare, dar unul bun și ce chestie, că nu prea te gândești la lucruri de genul ăsta, dar cât de rapid poate să îngroape Oraşul pe cineva care a ajuns să ştie prea multe…
- Prea multă filozofie, duce la asfixierea creierului și inevitabil la moarte.
Astea erau vorbele lui. De fiecare dată, după câteva pahare de coniac, acelaşi lucru.
Adevărul e că a avut dreptate. Prea multă filozofie, i-a stricat și cum el nu putea să îngroape Oraşul, acesta l-a îngropat pe el.

Nimeni nu a înţeles de ce Toto, un borfaş de mâna a doua, care nu citea în ziare decât ştirile sportive, s-a oprit în acea zi cu privirea, pe un articol ce avea legătură cu primăria și asfaltatul şoselelor.
A citit de cel puţin zece ori aceeași chestie, după care s-a ridicat de la masa încărcată cu bere și a spus gânditor:
- Marinescu, ăsta care a scris articolul, ştie cam multe. Cineva o să trebuiască să se ocupe de el, că aşa nu se mai poate…
Apoi, şi-a salutat amicii și a plecat.
Cei de la masă şi-au aruncat și ei ochii pe articol, dar nu au înţeles nimic.
- Cred că lui Toto tocmai i-a crăpat și ultimul neuron, a comentat unul dintre ei și ceilalţi au început să râdă.
În acea seară, Toto a aşteptat mai bine de două ore în faţa blocului jegos, până când, într-un sfârșit, l-a văzut că apare. S-a postat în faţa lui și l-a întrebat:
- Auzi, tu eşti Marinescu ăla care scrie în ziare?
- Da, a spus bărbatul slăbuţ cu ochelari. Dar cu cine am onoarea?
- Nu contează, i-a răspuns Toto înfigându-i cuţitul de tăiat porci adânc în burtă.
Omul l-a privit uimit timp de câteva secunde, după care a căzut pe spate și a început să icnească.
Sticla de coniac, pe care o ţinea în mană, s-a izbit zgomotos de caldarâm, dar nu s-a spart, aşa că Toto a cules-o și a băut-o în drum spre casă.
Dimineață, la prima oră, l-a săltat Poliţia. Nu a opus rezistenţă, că nu avea sens.
Nu a făcut nimeni gălăgie, nu s-a băgat nimeni pentru el și nici nu l-a plâns cineva.
De apărat nu s-a apărat, căci nici el nu reuşea să înţeleagă de ce făcuse ce făcuse. Singura explicaţie pe care a dat-o, suna în felul următor: „Trebuie să curăţăm uneori drumul, pentru ca și alții să meargă mai departe.”
A fost trimis la închisoare, unde, după o săptămână, ironia a făcut să moară de un cuţit în stomac.
În felul acesta Oraşul şi-a mai spălat o dată mâinile-i lungi și murdare…