____________________________________________________________

Prolog:

Bat în ecranul televizorului, dar faţa care se holbează de dinăuntru nu îmi mai răspunde.
-Nu sunt nebun, îmi zic. Ştiu ce am văzut şi ce am auzit.
Pe pagina goală tronează doar titlul „Capitolul 13” şi mă apuc de scris.
Trebuie să termin. Acum.
Îmi doresc ca El să nu facă aceeaşi greşeală ca şi mine.
Poate „capitolul” ăsta o să-l ajute. Poate va reuşi să rămână în viaţă.
Umplu foaia cu litere şi propria-mi groapă cu pământ în acelaşi timp.
După ultimul cuvânt, închid ochii…

Capitolul 1 “Paisprezece ani”

Din hol, dai direct în cameră. E singura. Bărbatul umflat, cu faţă de porc străbate din cinci paşi totul şi se opreşte în spatele meu, la geam.
Câteodată îi ascult răsuflarea greoaie, de animal ce trage să moară şi mă întreb dacă bărbatul e conştient că îl aud. Nu cred. Lanţurile mari de aur ce-i atârnă de gât scot un clincănit ciudat, de Moş Crăciun, dar ştiu că cineva ca el nu aduce daruri. Apoi paşii se îndepărtează, dar acum sunt doar trei. Se opreşte în pat, lângă mami şi începe să-i molfăie cuvinte pe care eu, la şapte ani, prefer să nu le aud. Literele ce se încheagă în aer se sparg acoperite de urletul sălbatec al arcurilor. Câteodată, ea, fiinţa care mi-a dat viaţă, plânge şi îl roagă pe bărbat să înceteze, dar parcă asta îl întărâtă şi devine tot mai brutal şi totul se termină în suspine înecate şi bani aruncaţi pe pat. Ca el, care vin şi pleacă, sunt mulţi. Uşa de la intrare se închide, trântită tare, cu nesimţire şi acum ştiu că suntem doar noi doi, dar încă nu mă pot întoarce cu faţa de la fereastră, aştept ca ea să îmi spună că pot face asta.
Copiii din stradă bat mingea şi unii dintre ei, care îmi sunt colegi de clasă îmi fac cu mâna, dar nu le răspund. Eu nu am voie să ies din casă, decât la şcoală şi înapoi. Educaţia contează foarte mult, căci ea face în viaţă diferenţa şi mami mi-a spus că afară e o lume rea şi odată ce ies de unul singur, ea nu mă mai poate proteja.
- Sunt câini turbaţi și mașini care te calcă pe trecerea de pietoni și ţigani care te fură și îţi rup mâinile și picioarele și te pun să cerşeşti pentru tot restul vieții. Asta vrei? Tu chiar asta vrei?!…
Nu, bineînţeles că nu vreau asta.
O ascult cu gura deschisă și cu ochii mari, când aud astfel de poveşti, dar nu mă pot abţine să nu mă întreb, de ce pe ceilalţi copii nu-i muşcă câinii, nu-i calcă mașina, sau nu-i fură ţiganii.
Dar mami e mare și ştie multe și eu sunt doar un țânc și trebuie s-o ascult și să învăţ de la ea. „Dacă nu eşti băiat cuminte, te mănâncă Bau-Baul!”
Da…
Îmi iubesc mult mama, doar pe ea o mai am, căci tati nu mai e, el a plecat la Dumnezeul cel mare din ceruri, căci Dumnezeu are treburi importante de rezolvat cu el, mult mai importante decât aceea de a-l lăsa să stea cu noi, să fie o familie și până la urmă, Dumnezeu e Dumnezeu, e Tatăl nostru și el ştie mai bine decât oricine ce să facă, căci El e acela care ne-a creat pe toţi.
În ziua când tati a nu s-a mai întors acasă, mami mi-a spus:
- Tati s-a dus și nu mai vine. L-a chemat Dumnezeu…
Am întrebat-o:
-Dar ce mami, Dumnezeu nu-i mai lasă pe oameni să vină înapoi când îi ia la el?!
-Nu, mi-a răspuns ea, uitându-se pe pereţi, îi trimite din nou pe lume, dar sub formă de bebeluși.
Am vrut să-i mai zic ceva, că nu prea înţelesesem, dar m-am abţinut văzându-i ochii înlăcrimaţi.
M-am întrebat atunci, dacă ar fi trebuit să plâng şi eu, dar nu am reușit să aflu răspunsul. Totul pare extrem de încurcat.
Astăzi e ziua mea, am împlinit şase ani şi în timp ce ne uităm la televizor la un serial de desene animate, vocea îmi spune că „Dacă mami stă pe burtă, tati
s-ar putea sufoca și muri, căci bebelușii nu pot ţine prea mult aer în plămâni!” şi mă bucur şi aproape că ţip:
- Mami!… Tati e în burtica ta? L-a trimis Dumnezeu înapoi?
Mă priveşte îngrozită de parcă i-aş fi spus că „tocmai ai murit şi ai nevoie de cineva să te îngroape” şi îşi aruncă pe ea o fustă colorată şi o bluziţă şi iese pe uşă de parcă ar fi urmărită de blestem.
Se întoarce târziu, dar nu într-atât încât să nu-mi dau seama că tati, care acum e bebeluş, a rămas la nenea doctorul, el o să aibă grijă de el. El o
să-l crească.
Îmi reiau veşnica poziţie de la geam şi încep să suspin.
- Promite-mi!
Vocea ei e un amestec ce se vrea dulceag şi părintesc, dar mie îmi sună ciudat, căci dacă las cuvintele să-mi umble prin cap, tot ce rămâne după ele e frică şi…
- Cosmin, uită-te la mine! Promite-mi că uiţi totul. Promite-mi că o să fii un băieţel normal.
Vreau să fac asta, dar nu ştiu cum.
-…iubiţel, gata, poţi să te întorci. Ia zi, ţi-e fomiţă? Îţi face mami ceva de mâncare?
Tresar.
Pentru câteva momente m-am pierdut în trecut.
Chipul ei e un amestec de ruj, fard şi fond de ten. Mami îmi zâmbeşte. Are faţa vânătă şi ochiul stâng umflat, dar totuşi îmi zâmbeşte. Cumva, trecutul şi prezentul sunt aceleaşi, nimic nu se schimbă…