Petre Andrei Flueraşu – Rubrica “Meditaţii zen”

“măturând grădina
mătura uită
zăpada”
Haiku – Basho

Oamenii caută pe tot parcursul existenţei lor, calea. Ei îşi stabilesc ţinte şi încearcă să le atingă, îşi propun scopuri, pe care încearcă să le înfăptuiască. Viaţa se transformă astfel într-un lung drum spre “ceva”. Orice reuşită atrage după sine alte şi alte dorinţe. Ego-ul omului nu poate fi niciodată ostoit de realizări, pentru că omul, prin esenţa sa transcendentală, tinde spre desăvârşire, spre absolut. De aceea, trebuie să învăţăm să ne bucurăm nu atât de reuşite, cât de efort în sine. Fericirea nu rezidă în atingerea scopului propus, ci în încercarea de a face asta. Să ne bucurăm de fiecare clipă, fără să fim obsedaţi de atingerea unui ideal. Existenţa arhetipală a acestuia este benefică pentru tine ca fiinţare, pentru că te face să tinzi spre mai mult, să vrei să te desăvârşeşti, însă doar din acest punct de vedere. Încerci să realizezi cât mai multe, dar trebuie să înveţi să fii mulţumit şi să te bucuri de ceea ce reuşeşti totuşi să realizezi.
Perfecţiunea nu există. Cu toţii ne dorim să fim înconjuraţi de oameni perfecţi, cu toţii ne dorim să fim noi înşine perfecţi, însă, dacă asta s-ar întâmpla, nu am putea să trăim, pentru că perfecţiunea este insuportabilă. Suntem vii prin greşelile noastre. Oamenii rămân întotdeauna cu momentele în care nimic nu era planificat, cu momentele de ezitare. Pentru a ajunge cât mai sus trebuie în prealabil să cobori pe fundul prăpastiei. Binele şi răul există doar în tandem, se fiinţează reciproc, se împletesc într-un carusel înnebunitor care defineşte în esenţă această lume, acest mundan pe care foarte puţini reuşesc să-l pătrundă cu adevărat, însă chiar şi aceştia nu fac decât să se piardă până la urmă printr-o ontologie filosofică foarte complexă, care de cele mai multe ori nu face decât să se reducă la o înlănţuire de sofisme scolastice…
Omul trebuie să înveţe să se bucure de viaţă. O bucurie care să nu aibă cauză. Pentru că nu trebuie să te întrebi niciodată de ce eşti fericit. Trebuie să te întrebi doar de ce nu eşti fericit. Starea firească este o fericire a fiinţei, o beatitudine a existenţei, subtilă, şi totuşi prezentă în fiecare moment. Să fii fericit doar pentru că eşti, iată marea artă a omului înţelept. În momentul în care încerci să-ţi explici fiecare gest, fiecare acţiune, fiecare sentiment, vei deveni un analist lucid, dar vei pierde stropul acela de mister, vei pierde însăşi esenţa existenţei tale… Frumuseţea vieţii este chiar această imposibilitate de a o explica.
Nu orice efect are o cauză. Nu trebuie să găsim întotdeauna răspunsuri. Apa curge mereu înainte, fără să ştie de ce… Şi, apa, găseşte întotdeauna marea, găseşte întotdeauna fericirea… Învaţă şi tu să fii ca apa… Fii… Fără întrebări inutile… Doar fii…

“doar atât: încredere
nu se scutură petalele
tocmai aşa?”
Haiku – Issa  

2 comentarii la “Căutând marea”