Către oamenii mari

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Motto: “Nu există decât o ratare: a nu mai fi copil” -Emil Cioran-

Am decis să-mi aştern gândurile, sentimentele, întreaga mea fiinţă pe o foaie albă de hârtie, pentru că foaia nu mă judecă, simte tot ce simt şi eu şi tace. Uneori tot ce am nevoie este ca cineva să mă asculte, doar să mă asculte.

Probabil scriu pentru că s-au adunat prea multe în sufletul meu atât de mic şi totuşi atât de cuprinzător, de adânc. E ca o fântână fără fund, o culme a fericirii şi în acelaşi timp un abis al tristeţii. E o punte de la agonie la extaz; pare o cale atât de lungă şi totuşi sunt momente în care o traversez atât de rapid.

Voi, „oamenii mari”, aşa cum vă place să vă numiţi, vă veţi întreba în gândurile voastre atât de limitate: „Cum poate un copil să aibă sufletul încărcat?”, dar aţi uitat cum e să fii copil, cum e să fii adolescent.

Adolescenţa…de multe ori am încercat să definesc această perioada din viaţa mea, dar îmi este atât de greu. Pentru a defini ce înseamnă a fi adolescent ar trebui să mă caracterizez pe mine, ceea ce este aproape imposibil, pentru că sunt într-un continuu proces de autocunoaştere.

E asemenea unui tărâm aflat la graniţa dintre copilărie şi lumea voastră, a oamenilor maturi. Două lumi atât de diferite, încât mi-e greu să cred că le voi traversa într-o singură viaţă.

Pe de o parte, e lumea aceea frumoasă, cu cântec şi veselie, plină de inocenţa zâmbetelor, de amintirea jocurilor, iar pe de altă parte, e lumea aceea gri, a oamenilor permanent obosiţi, trăindu-şi viaţa lor banală, captivaţi de rutina zilnică: se trezesc, mănâncă, se duc la servici, vin de la servici, mănâncă şi se întorc de unde au venit, din pat, urmând o perioadă de tranziţie, somnul. Şi nici măcar atunci nu pot să viseze, să închidă pentru câteva minute pleoapele grele, peste ochii lipsiţi de orice strălucire, să vadă în adâncul sufeletelor lor.

Cum rămâne cu sufletele lor? De ce se rezumă scurta lor viaţă la ceea ce mănâcă, la nişte diplome agăţate pe perete, prăfuite şi la diversitatea vestimentaţiei?

Cum rămâne cu  sufletele lor?

Unii oameni au uitat să fie copii. Ce tragic ! Sufletul are nevoie să fie copil ! Se hrăneşte cu vise, cu zâmbete, cu iluzii, cu iubire, cu lucruri mici, care nu se văd, nu se ating, nu pot fi materializate, dar care se simt şi  fac viaţa întradevăr frumoasă.

În ciuda eforturilor mele de a le ţine la distanţă, gânduri întunecate încep să-mi treaca prin minte. Ce rost au toate acestea? Ne naştem, trăim vreo câţiva ani, îmbătrânim şi murim. Ce rost are totul? Toţi oamenii din lumea întreaga, trăindu-şi scurtele lor vieţi înainte de a se duce în pământul din care au venit. Ce scop au toate acestea?

Viaţa este cea mai mare iluzie pe care o poate avea cineva.

Cum altfel am putea avea dorinţe şi vise, dacă nu am avea iluzia zilei de mâine?

Eu plâng pentru nesiguranţa voastră de a accepta oamenii ca mine, cu visele si iluziile lor care vor dăinui.

Visele sunt porţi spre alte lumi, doar visând putem înota în cel mai adânc ocean sau să plutim pe cel mai înalt nor şi să ne uităm la oamenii care, de acolo, de sus, par atât de mici şi de neînsemnaţi.

Dacă adolescenţa este treapta dintre aceste două lumi atât de diferite, atunci eu nu vreau să fac următorul pas. Văd cum mă îndepărtez de tărâmul cu cântec, în care a plouat cu zâmbete şi bucurie. Sunt într-o barcă şi văslesc singură, fară voinţa mea, într-un singur sens, spre depărtare, spre lumea voastră lipsită de culoare, mohorâtă şi surdă.

Simt cum o nălucă, din cearcănele nopţii, vine şi mă trage de şuviţele de păr, îmi închide pleoapele şi îmi desenează pe ele, cu o bucată de cărbune, drumul pe care am hoinărit fără să-mi treacă vreun moment prin minte să  privesc înapoi. Sare în barcă şi începe să vâslească printre amintiri, printre gânduri călătoare în lume şi rupe o bucată dintr-un fagure de visare.

Simt căldura luminii, lumina speranţei că eu nu voi fi ca ei, lumina cunoaşterii, căci eu voi cunoaşte fericirea, iubirea, lumina viitorului, lumina sufletului curat, încă nepătat, de copil.

Mi-aş lua arcurile de iluzii şi speranţe şi aş săgeta în lumea voastră limitată de reguli inutile, până ce ar fi cuprinsă de flăcări ca să-mi aduc aminte de vremurile de odinioară, atunci când nu-mi era teamă de ceea ce urma să se întâmple.

Acum, îmi e teamă de tot, de omul în care mă transform.

Sunt om, trăiesc. Sunt om ca şi voi, şi sunt atât de vulnerabilă. Încerc să fiu altfel, să fac lucrurile bune, în felul în care văd eu binele.

Trebuie oare să cedăm imboldului de a lovi pe cei care ne supără, de a lua tot ce dorim de la cei mai slabi şi în general de a nu da doi bani pe ceea ce simt ceilalţi? De ce să provocăm suferinţa fără rost? De ce să luptăm împotriva focului cu foc?

Dacă e ceva ce am învăţat până acum, este faptul că oamenii sunt răi, nu pentru că ar avea motive întemeiate, ci pentru că pot. Provoacă durere altora, iar durerea distruge. Pentru că atunci când suferi, nu mai poate exista nimic, numai dorinţa de a scăpa de durere. Atunci când e îndeajuns de puternică, “Distrugătoarea” ne lipseşte de tot ce suntem, până când ajungem nişte făpturi mai prejos decât animalele, care au o singura dorinţă: scăparea.

Trăiesc din iluzii – iluzia că eu nu voi fi asemenea lor, un om slab –  mă hrănesc cu iluzii şi tot ele mă omoară. Sunt ca un drog pentru mine, un drog care mă ajută să văd lumea printr-o altă aura. Continui să sper că îi voi învăţa şi pe alţii că o clipă de fericire este mai valoroasă decât orice altceva.

Dacă a fi „om mare” înseamnă să nu mai am timp să mă opresc, să privesc albastrul nemaipomenit al cerului, să schiţez un zâmbet, care să-mi descreţească fruntea înghesuită de gânduri, atunci când văd primul fluture al primăverii, cum zboară din floare în floare, bucurându-se de fiecare moment al vieţii sale scurte, dacă asta înseamnă a fi „om mare”, să nu te mai mulţumească nimic, atunci nu vreau să cresc, să devin „una de a voastră”.

Suntem într-o continuă căutare a perfectului, dar dacă am atinge perfecţiunea, care ar mai fi farmecul?

Văd, simt, aud cum se schimbă totul în jurul meu, nu după bunul meu plac şi totuşi continui să sper că eu voi rămâne la fel, un suflet de copil care răsună de ecoul veseliei, al sincerităţii şi inocenţei, un suflet curat, pictat în culorile vii ale vieţii.

Uitaţi-vă în oglindă, daţi timpul înapoi şi priviţi în adâncul sufletului, copilul de odinioară…

Înţelegeţi ce simt?

Acest articol a fost publicat în numărul 49

1 răspuns

  • Robert-Marius Dincă octombrie 2, 2010 at 08:52:37

    Da, înţeleg. Mai înţeleg şi că mai ai multe-multe de spus şi le aştept cu plăcere.
    Toate cele bune.



Lăsaţi un răspuns