Către înălţimi cu gheţuri…

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (4 voturi, în medie: 4,25 din 5)
Loading...

====================================================

Către înălţimi cu gheţuri…
Prozopoem cu o temă de meditaţie asupra existenţei umane dedicat autorului romanelor
“Un veac de singurătate”, “Toamna patriarhului” şi “Cronica unei morţi anunţate”,
G. G. Marquez, promotor al realismului magic, la împlinirea vârstei de 85 de ani.
Motto ab initio: “Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să ştie că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.” (Gabriel Jose Garcia Marquez)

…Urc spre vârfuri. Anevoie. Către înălţimi cu gheţuri.
Mă atrage. Enigmatic. Capătul de drum, în ceţuri.
Ah, cât mi-aş dori aceasta! Dacă aş putea răspunde,
Întrebării de când lumea: «De la unde… înspre unde»?

…Un tablou în verde-galben. Reverii autumnale.
Ferigi strânse în mănunchiuri. Anonime cu petale.
Colonii de merişoare. Brusturi, ştevii şi urzici.
Zmeuri, cătină, tufişuri. Muşuroaie de furnici.

…Păpuriş. Mătasea broaştei. Sălcii şi aluviuni.
Şiruri plopi. În lizieră. Grupuri-grupuri de aluni.
Câţiva intruşi. Mesteceni. Într-o mare de stejari.
O magnolie. Stingheră. Tei, castani, salcâmi, arţari…

…Freamătul tăcut îmbie. Cu chemările naturii.
Un potop ce se revarsă. Dinspre inima pădurii.
Lacrimi şi nelinişti stinse. Adieri-promisiuni.
Voci-ecouri. Rezonante. Glasuri de sălbăticiuni.

…Turme lungi de grohotişuri. Pe… nisipuri mişcătoare.
Şi la stânga. Şi la dreapta. Hăuri vin. Ameţitoare.
Povârnişul înfioară. Văi adânci neîmblânzite.
Drumul? Unic. Doar acesta. Pe poteci bătătorite.

…Brazi cu braţele lăsate. Un potop de resemnare.
Risipite de furtună. Crengi uscate pe cărare.
Corbi ce se învârt în cercuri. Zboruri largi. Până la nori.
De sfârşit prevestitoare. Le privesc. Îmi dau fiori.

…Piscuri reci înnegurate. Cu priviri pustii adânci.
Uriaş. Un cuib de vulturi. Rara avis. Printre stânci.
Pietre şi grămezi de frunze. Se perindă pe poteci.
Trunchiuri goale prăbuşite. Îşi duc somnul cel de veci.

…Curg covoare înverzite. Necuprinsa pajişte.
O întindere de pâlcuri. Pomi răzleţi. O rarişte.
Ochiuri, bălţi de apă limpezi. Vin izvoare către poale.
Un torent le ia de mână. Spre cascadele din vale.

…Noaptea, valuri de perdele. Se întunecă, e seară.
Mantii cad. Crepusculare. Peste umbrele de ceară.
Merg spre culme, singuratic. Printr-o albie secată.
Urmărit de o şaradă. Niciodată dezlegată.

…Gânduri-fluvii întrerupte. De lumini rătăcitoare.
Flori de colţ. Din raze albe. Undeva, în depărtare.
Aşchii. Ace reci de gheaţă… Ploaie. Tiruri în rafale.
Crivăţul atotputernic. Nimeni nu îi stă în cale.

…Un urcuş abrupt spre ceruri. Serpentină şerpuită.
Presărate. Diamante. Bolta. Lume negândită.
Puncte mici. Nenumărate. Broderii de flori. Dantele.
Traiectorie celestă. Duce sus. Mai sus de stele.

…Vag parcurs. Târziu. E toamnă. Temeri şi incertitudini.
Muntele. Şi existenţa. Regăsesc similitudini.
O plimbare de plăcere. Scurtă trecere grăbită.
Sau pedeapsă la galere. Caznă grea şi nesfârşită.

…Şi sunt singur. Tot mai singur. E din ce în ce mai rece.
Lumea basmelor eternă? O fântână. Stă să sece.
Feţi-frumoşi sau cosânzene… Albe-nea, pitici şi zmei…
Un periplu se încheie. Pas cu pas. Sub ochii mei.

…Capătul. De drum. În ceţuri. Încifrat fără scăpare.
Un mister. «Necunoscuta». Ca o ţintă mişcătoare.
O corabie cu visuri. Pe un Styx cu ape line.
Pare undeva departe… Însă este lângă mine.

Motto postrema : «Viaţa omenească, un munte, are două coaste: pe una ne suim plini de junie şi de nădejde, ajungem pe culmea sa şi, în virtutea vârstei, mândri de înălţarea la care am ajuns, stăm acum un minut; apoi, împinşi de braţul cel puternic al timpului, suntem nevoiţi a destinde pe cealaltă coastă, care fiind mai repede şi mai alunecoasă, iute ne aruncă la pământ.» (Gheorghe Asachi)
DOREL MIHAI GAFTONEANU, Botosani, octombrie 2012.

Acest articol a fost publicat în numărul 72

Lăsaţi un răspuns