Violeta Câmpulungeanu

Afară era frig.

Renata se uita pe geam la mica vietate ce se zbătea neputincioasă, lovindu-se de uşă. O încercă un sentiment de vinovăţie faţă de bietul animal tremurător în hăinuţa lui de blană tocită. Scâncetele de copil uitat în ploaie aveau tonalităţi sinistre. N-o s-o aducă în casă. Ştie ea că, după ce-şi termină show-ul, căţeluşa începe să roadă tot.

Renata începu să se plimbe prin încăperi. Toate erau la locul lor. În casa de vacanţă, pregătirile se făceau cu mult înainte, pentru ca ea să se simtă bine acolo o zi. Sau poate două …

Vlad o cunoaştea cel mai bine. Ştia că se plictiseşte repede într-un loc şi că suferă dacă-i lipseşte un flecuşteţ. De neînlocuit pentru ea.

Afară, la uşă, “fiara” îşi continua litania ştiind că, dacă se enervează, stăpâna tot o aduce înăuntru. Când o găsise scâncind lângă tomberon, Renatei îi fusese milă de ea şi o luase în casă. Şi fiindcă nu-i venise nici un nume potrivit în minte, îi spusese “Căţica”. Era exact ceea ce Renata putea numi un căţel pervers. Îşi băga mai întâi căpşorul triunghiular prin deschizătura uşii şi te privea cu ochii piezişi. Dacă ţipai la ea se întoarcea uşor pe labe şi ieşea afară cu coada lăsată. Mânca orice, dar avea un gust special pentru mizerii. Departe de pekinezul ei preferat pe care-şi încerca talentele, vopsindu-i câte o pată de culoare sau testându-şi parfumurile. Poate că şi ea, Renata, era perversă. Nu de acum. De când era mică. Îşi ascundea cu grijă impulsurile, precum Căţica gunoaiele fetide. Ştia că e frumoasă, fragilă, transparentă aproape. Privirea ei limpede, netulburată şi albastră plutea peste oameni şi lucruri, liniştită şi blândă ca un cer de vară. Iar îmbrăţişările înflăcărate ale lui Vlad se zbăteau neputincioase, ca aripile prea mari ale unui albatros captiv. Îşi aminti că hainele lui Vlad păstrau un vag miros de spital. Şi că el se spăla atât de des pe mâini, ca nu cumva să rămână vreun iz din boala şi durerea la care era martor în fiecare zi.

Nu. Renata nu-i spusese niciodată că ar fi vrut să-l asiste când opera. Cu mâinile pline de sânge cald, uman. Că ar fi vrut ca sângele acela să i se lipească de pielea sidefie de pe care până şi razele soarelui se prelingeau luându-se la fugă.

Se întoarse în bucătărie. Îşi plimbă din nou privirea peste toate lucrurile din jur. Aşa de curate. Aşa de aseptice. Până şi bucăţile de carne erau aliniate perfect în punga de plastic. Fără pic de os. Fără pic de grăsime. Pe aleea mozaicată nu era nicio frunză. Scările de la intrare erau lustruite ca nişte pantofi de seară.

Atâta o rugase Vlad. Să plătească hornarul. Era ca şi cum ar fi plătit curentul, sau gazul, sau apa.

Renata rămase cu ochii la bucăţile de carne pe care trebuia doar să le aşeze în tigaie şi să dea drumul la aragaz. Scâncetele căţeluşei atinseseră paroxismul. Convulsive ca o tuse înfundată. Apoi se transformară într-un plânset jalnic, întrerupt de nişte înjurături grosolane.

Nervii Renatei erau pe punctul de a ceda. Deschise brusc uşa. În prag stătea un bărbat cu faţa murdară de funingine. Renata rămase cu bucăţica de carne cu care voia s-o răsplătească pe Căţică, în furculiţă. Duse mâna la spate şi un fior o zgudui de la degetele picioarelor până în umerii obrajilor. Văzu două feţe deformate în luciul tigăii din raft.

- Săru-mâna! M-a trimis dom’doctor după bani.

Renata îşi desprinse privirea din luciul tigăii fixând-o pe chipul tuciuriu din cadrul uşii. Primul impuls o îndemnă să-i dea banii şi să închidă cât mai repede uşa. Căţica însă, profitând de ocazie, se strecurase printre picioarele bărbatului frecându-şi botul de cizmele acestuia. Renata observă că cei doi aveau alb doar albul ochilor. Pata albă de pe pieptul căţeluşei se înnegrea pe măsură ce ea se freca mai frenetic de cizmele hornarului, aruncându-i stăpânei câte o privire piezişă şi vinovată. Bărbatul se aplecă şi culese de pe jos ghemuleţul negru care începu să-şi treacă fericit limba trandafirie peste obrazul lui, lingând stratul de funingine ce lăsa să se vadă mici porţiuni de piele întunecată. Şi capul bărbatului se întorcea uşor după mişcările din ce în ce mai delicate ale căţeluşei.

Renata scăpă furculiţa din mână şi Căţica îi sări drept în braţe, agăţându-se de piepţii halatului ca să-şi amortizeze căderea pe podea. Iar ea rămase cu halatul desfăcut şi cu mâinile atârnând de-a lungul trupului, în timp animalul se delecta cu porţia de carne din furculiţă.

- Semănaţi cu fata blondă de pe cutia de bomboane pe care o ţine mama în vitrină, auzi Renata glasul răguşit. Parcă nu sunteţi de-adevăratelea.

Ar fi vrut să se dea la o parte din calea braţului ce înainta spre ea, dar degetele negre începură să se înfăşoare unul câte unul în şuviţele blonde şi capul Renatei alunecă dureros de încet până aproape de obrazul acela, cu miros de om şi de câine. Cu celălalt braţ bărbatul o ridică până aproape de buzele lui cu aceeaşi uşurinţă cu care ridicase şi căţeluşa.

Şi niciunul nu auzi roţile maşinii scrâşnind pe pietrişul aleii.

Un comentariu la “Caţica”