Cartea nescrisă- fragment de roman-6

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Interludiu:

„Dacă din pământ îţi vei face o oală pe care o vei folosi la mâncare sau la băut apă, să ţii minte că oala aceea va fi întotdeauna pământ. Tu nu vei fi creatorul ei ci doar cel care i-a dat formă. Un biet făurar printre atâţia şi atâţia alţii. Atunci când timpul va sosi, oala va lăsa mâncarea să-i scape şi se va preface în ce-a fost dintotdeauna: ţărână. Şi tu la fel. Şi el, şi ea, toţi. Nu răneşti un om doar pentru că poţi, cum nici păsările nu vin să-ţi ciugulească ochii, doar pentru că au cioc. Cu cât înveţi mai multe, cu atât îţi dai seama că ştii mai puţin, însă asta te ajută să te înalţi. Dacă cei de lângă tine zâmbesc, este un motiv în plus ca şi tu să faci la fel. Să nu îţi trăieşti viaţa în ură. Să crezi doar în ce simţi, dacă în tine se ascunde echilibrul. Dacă te clatini, mai bine îi asculţi pe alţii. Şi, ţine minte: în apa în care sângele şi-a lăsat durerea nu se găseşte viitorul, ci doar pavăza unui mormânt.”
Fragment din Cartea Nescrisă.

Capitolul 2 „Jumătate”

Mama a stat îngenuncheată în faţa unui străin. A făcut asta de parcă se cunoşteau de când timpul şi, într-un fel sau altul, îi greşise rău.
Acesta a fost trecutul. Apoi, necunoscutul a ridicat-o şi i-a spus „da”. Din acest cuvânt a luat naştere prezentul. Apoi acesta ne-a spulberat pe toţi ceilalţi din calea lui devenind unicul viitor. Am aflat că părinţii m-au minţit toată viaţa, ei nu au fost suflete-pereche. Pentru mama, acel bărbat, până atunci străin, s-a dovedit a fi cealaltă jumătate.
Din acel moment nimic nu a mai fost la fel, dintr-un motiv relativ simplu: pentru că totul s-a transformat în nimic.
Cei care mi-au dat viaţă s-au despărţit în condiţii reci, normale, de parcă nu făceau altceva decât să schimbe mobilierul.
Şi-au oferit unul altuia cadouri, după care au săpat o groapă în spatele casei şi le-au astupat cu pământ, după cum spunea datina. Nu s-au obosit nici măcar să cheme un martor. Ce era scris să se întâmple se întâmpla.
Mama m-a sărutat pe frunte, mi-a zis să am grijă de mine după care a dispărut. Bucuroasă.
Tata şi-a dat foc la teancul de picturi, păstrând doar unul cu un chip necunoscut. Pe când îşi făcea bagajele, mi-a mărturisit că cea de pe pânză e sufletul lui pereche. La ea a visat toată viaţa. Urma să plece în căutarea ei şi s-o găsească. Oricât ar dura… Aşa a dispărut şi el.
Eu, un Rătăcitor, am rămas singur într-o casă locuită de umbre. Am înţeles că, atunci când descoperi iubirea, dai foc la tot ce te ţine pe loc, astupi trecutul cu câteva lopeţi de pământ şi fugi să trăieşti. Să respiri. Să te bucuri de tot ce nu ai avut odată şi acum ai din plin…
În noaptea în care singurătatea şi-a găsit drumul spre sufletul meu, ceva mi-a zgâriat uşa. Când am deschis, mirat, acel ceva
s-a rostogolit înăuntru şi s-a ascuns sub pat. La prima vedere semăna cu un ghem de solzi, o sălbăticiune. Nu m-am speriat şi m-am condiţionat să nu mă mir. Am acceptat.
Am băgat mâna după ea şi încet, am început
s-o mângâi. Arătania s-a apucat să toarcă. Era un început frumos de prietenie. Înainte de ivirea zorilor am părăsit Oraşul. Amândoi. În sfârşit venise timpul să apuc drumul ce-mi fusese prezis de dinainte de a mă naşte. Sălbăticiunii i-am pus şi un nume: Jumătate. Momentan, era singura fiinţă care mă întregea.

Acest articol a fost publicat în numărul 58

Lăsaţi un răspuns