Cartea nescrisă -fragment de roman- 4

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Aris se trezeşte din cauza unei gâze mici şi roşii, care i se plimbă pe mână. Insecta o cercetează de parcă ar fi ceva de mâncare.
– Nu ai gura atât de mare pentru a mă înghiţi! O îndepărtează uşor şi se ridică trosnindu-şi spatele. Cerul, de un albastru dureros, e traversat de rânduri de păsări.
De rochiţa ei înflorată stau agăţate firicele de iarba Domnului. Acea iarbă care, odată ce îi dai foc, te face fericit. La început fumul ei te face să tuşeşti şi gâtul să ţi se irite şi ochii să îţi lăcrimeze, apoi o senzaţie stranie de pace spulberă orice urmă de încordare. Ochii nevăzutului ţi se deschid şi o altă lume îşi deschide porţile. Fragmente netrăite încă din propria-ţi viaţă şi, câteodată, din a altora ţi se bulucesc pe dinainte într-o cursă nebună.
Pluteşti într-o moleşeală dulce-bolnăvicioasă care te face să-ţi doreşti să nu te mai trezeşti. Mintea îşi rupe orice legătură cu trupul.
La sfârşit, senzaţia de revenire e brutală. Capul stă să îţi pleznească şi totul în jurul tău se învârte. Efectul de apăsare, de durere neştiută, nu trece decât odată cu cea de-a doua lună plină.
Vrăjitorii bătrâni foloseau iarba Domnului pentru a-şi înmulţi puterea. Aris e mică însă, prea tânără să rişte. Au mai fost şi alţii care au aruncat această plantă în foc şi au luat-o razna, sau pur şi simplu… au dispărut.
Nimeni nu i-a mai văzut vreodată. Un alt cer şi-a deschis norii şi nefericiţii au fost traşi în sus pentru totdeauna. Fiinţele care fac asta au un trup firav terminat cu un cap mult prea mare şi ochi pe măsură. Se spune că vorbesc fără să-şi mişte buzele şi că le face plăcerea lor constă în suferinţa altora. Zboară în care de foc şi se bat parte în parte cu zeii.
Aşa se zice…
Aris nu a întâlnit nici măcar un alt vrăjitor, ce să mai vorbească şi de vietăţi din alte lumi!…
Tot ce poate face în legătura cu iarba Domnului e să se scuture de ea. Să o dea vântului.
Părinţii lui Aris s-au născut orbi, aşa că s-au unit nefiind suflete-pereche. Când Marele Înţelept a testat-o, i-a atras atenţia că e foarte posibil ca nici ea să nu-şi găsească în această viaţă jumătatea.
– Poate ar trebui să alegi şi tu un orb, i-a spus unul dintre înţelepţii mai tineri. Ţi-ar fi mai uşor, nu?!
Marele Înţelept l-a mustrat arătându-i toiagul.
A tras-o pe mica vrăjitoare deoparte şi i-a vorbit blând, liniştind-o.
– Fata mea, tu ai drumul tău de parcurs… O să vină timpul când puterile îţi vor creşte şi oamenii se vor speria de tine şi te vor alunga din Oraş. Să nu îţi fie teamă, viitorul tău va avea o însemnătate. O vei găsi cumva. Şi, s-ar putea să fii singura care mai deţine acest frumos dar. Foloseşte-l cu grijă şi înţelepciune!

Era anotimpul florilor desfăcute, când aerul era desfătare fără de sfârşit. Era o noapte frumoasă, liniştită, când sălbăticiunea a pătruns în Oraş sărind zidul înalt, de parcă acesta nu ar fi fost altceva decât o simplă denivelare.
Ceva a făcut-o pe Aris să se ridice din pat şi, încă dormind, să deschidă uşa şi să păşească în stradă. O voce blândă îi susura cuvinte neînţelese şi două mâini invizibile o ajutau să străbată întunericul.
În piaţa pustie, în mijlocul chipului sângeriu pictat de lună, stătea şi aştepta creatura. Era înaltă cât doi oameni, cu braţe musculoase ce se terminau cu gheare. S-a cocoşat toată, aşteptând ca fetiţa pirpirie să ajungă în dreptul ei şi s-o înhaţe fără tăgadă. Urma să fie o pradă uşoară. O vânătoare perfectă, fără probleme. O va duce sus pe Dealurile Plângerii şi o va îngropa de vie. De abia atunci, îi va da voie să ţipe. Chinurile fetiţei şi tremurul sufletului ce părăsea corpul, îi vor îmbrăca inima în bucurie.
Fiinţa cea mică îi stă acum în faţă, dar sălbăticiunea nu o atacă încă. Îşi simte puii fremătând în burtă şi gândeşte că, în maxim cinci zile, o să le dea drumul. O să-i elibereze, să fugă, să se joace, să-şi întâlnească soarta.
Când îşi îndreaptă spatele solzos, unul dintre paznicii de noapte o descoperă şi fluieră alarma.
Acum puii sunt neliniştiţi şi luna plină nu face altceva decât să-i agite. Urma de om e atât de aproape încât îi poate simţii mirosul de trup fraged şi neînceput.
Creatura are o rămăşiţă de proiectil pierdută pe undeva prin şoldul drept, care, de fiecare dată când plouă, îi dă drept răsplată dureri măcinătoare, insuportabile. A încercat de multe ori, dar schija e prea încăpăţânată să se lase scoasă. În această clipă, puiul de om îi atinge locul cu pricina, cel al durerii extreme şi şoldul o fulgeră atât de tare încât se clatină pe picioare. Cască botul într-un mârâit surd, fără putere, şi colţii ascuţiţi precum cioburile strălucesc.
Fetiţa se îndepărtează, dar fără teamă. Frântura de proiectil începe să iasă din carne ca trasă de o aţă invizibilă. Puţin, şi încă puţin… Gata!
Sălbăticiunea e atât de uimită când vede bolţul de fier cum atinge caldarâmul, încât nu mai aude hârâitul oţelului ce mişcă pe deasupra ei cuşca-capcană.
Durează o clipă până când maşinăria se prăbuşeşte peste ea din înaltul cerului, prinzând-o între colţii imenşi de metal şi sfârtecându-i trupul.
Ultimul ei gând zboară la ghemotoacele din burtă, apoi luna e acoperită de un nor mare şi negru şi lumina ei nu mai revine niciodată.
Aceasta a fost noaptea când Aris a fost alungată din Oraş.
Oamenii nu suportau ideea ca printre ei să trăiască cineva căruia o sălbăticiune să nu-i poată lua viaţa.
Acum acea noapte e trecută, dar nu într-atât încât să nu-i mai bântuie visele. Există fantome şi multe dintre ele ţi se ascund în cap.

Acest articol a fost publicat în numărul 58

Lăsaţi un răspuns