Cartea nescrisă – fragment de roman 17 –

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––-

Interludiu:
„Cine moare pereche revine sub formă de ploaie, cine moare singur, întristează pământul. De aceea unii se duc în sus precum o lumină care îşi caută steaua, iar alţii se transformă în lacrimile pe care le vărsăm. Pe lume sunt Oameni şi oameni, la fel cum sunt Animale şi sălbăticiuni. Oamenii uită esenţialul şi îşi aduc aminte mereu numai de ce nu trebuie. Ca să preţuieşti clipa, trebuie ca mai întâi să-i dai o valoare. Omul acuza animalul că l-a muşcat în timpul somnului. Animalul spunea acelaşi lucru despre om. Amândoi aveau câte o urmă în apropierea gâtului. Şi s-au tot certat, până când, supăraţi, au luat-o pe drumuri separate. Niciunul dintre ei nu a bănuit insecta. Şi nici nu au gândit că ceva pe care nu îl poţi vedea există şi îţi poate face rău.”
Fragment din Cartea Nescrisă.

Capitolul 4 „Începuturi”

Cu fiecare pas, pădurea devine tot mai deasă. Mai sumbră, mai apăsătoare. Mă întreb dacă nu am greşit drumul.
– Pare o fundătură, spune Nevi. Oare sălbăticiunea cunoaşte într-adevăr calea?
Nu îi răspund. Încă mă resimt de pe urma rănii de la umăr. Am acoperit golul cu o fâşie de cârpă colorată. Inginerul a râs spunându-mi că aşa se recunoşteau pe vremuri între ei hazlii.
– Hazlii?!
– Oameni care se născuseră cu râsul pe buze. Se adunau în pieţe spre bucuria celor care se aflau de faţă pentru a-i asculta. Dar breasla lor s-a desfiinţat de mult. De parcă cineva a hotărât că ajunge cu atâta râs…
Drumul ni se termină în faţa unui zid de încrengături. Facem o pauză. Ne aşezăm pe iarbă şi mestecăm câteva fructe. Seminţele dulci din ele s-au întărit prefăcându-se în ceva aţos şi fără gust.
– Când eram mic, povesteşte Nevi, am primit drept cadou un animal de companie. Nu mă aşteptam la asta, trebuie să recunosc. Animalul era un tuf, ştii, vietatea aia sfrijită despre care se spune că-ţi citeşte gândurile. Pe moment am fost impresionat fără doar şi poate. Dar tuful, cât era ziua de lungă, nu făcea altceva decât să mănânce şi să doarmă. Asta nu era deloc în regulă. Credeam că o să meargă cu mine la plimbare, credeam că o să ne jucăm, chestii din astea… Până la urmă, să îmi ţină companie. Doar ăsta le este rolul lor, nu? Dar… A trecut un anotimp şi am uitat de tuf. El era pe acolo, eu plecat cu ale mele. Ajunsese un fel de obiect pe care îl mutam de colo-colo, ceva care mă încurca. Crescuse mare, blana i se colorase într-un verde aprins şi la gât îi crescuseră mărgele. O dată la câteva zile se punea pe dans chemându-şi partenerul imaginar. Era o pocitanie frumoasă, dar fără scop.
Face o pauză.
– Tata îmi spunea că are nevoie de o motivaţie puternică pentru a-şi urni ghearele şi că eu nu sunt în stare să-i ofer asta. Râdea de mine, probabil. Animalul se născuse să zacă. Să stea într-o rână, plictisit. Nu era vina nimănui, nici măcar a lui. Zeii îi dăduseră patru membre pentru a şi le întinde când sforăia, nu pentru a călca pe ele. În acea vreme se construise prima cuşcă-capcană, sălbăticiunile atacând frecvent oamenii din Oraş. Am fost atât de impresionat de maşinăria cu ţepi de fier, încât, într-o singură zi, am reuşit să-mi construiesc şi eu una. Una în miniatură, cam de înălţimea mea.
Se opreşte să bea o gură de apă.
– Am târât-o după mine să le-o arăt părinţilor, sigur că o să-i dau pe spate cu „opera” mea. Cu sufletul la gură, aproape că am pocnit uşa de perete când am deschis-o, însă ei nu au reacţionat după aşteptările mele. Dimpotrivă. Tata chiar s-a supărat rău de tot şi m-a certat. „Asta nu e o jucărie! Ia-o din faţa mea, să n-o mai văd!” M-am bosumflat până la lacrimi şi am dus-o înapoi în camera mea. Gândeam că sunt un nimic dacă ceva care îmi ieşea din mână era astfel. Am aruncat-o într-un colţ. Tuful mă privea apatic, ca de obicei, şi în clipa în care am părăsit încăperea, am gândit că, singurul lucru bun pentru toţi, singurul lucru pe care ar fi putut să-l facă, ar fi fost să intre-n cuşcă.
Oftează.
– Seara, când m-am întors de la joacă, l-am găsit bucăţi. Gheare şi blană. Maşinăria funcţiona, dar asta nu m-a mai bucurat. A fost prima, ultima şi singura dată când m-a ascultat şi nenorocirea aia mică. Greşeala ei, nu? Părinţii m-au dus la un vraci, convinşi că eu omorâsem tuful, cu mâna mea. Că îl forţasem să intre în cuşcă. Am fost supus la trei şedinţe, cu una mai multe decât normal. Chiar şi după ce vraciul m-a absolvit de orice vină, tot nu m-au crezut. Astfel, unele lucruri rămân desluşite doar pentru tine, nu crezi?
Expiră adânc şi tace.
„Bun”, îmi zic, „acum e rândul meu”.
– Părinţii mei nu au fost suflete-pereche. Am aflat asta de abia după ce mama şi-a găsit alesul. Într-o zi frumoasă, cu mult soare. Acum are o altă familie. Probabil că va avea şi alţi copii. Mai reuşiţi ca mine, presupun. Tata a plecat şi el în căutarea jumătăţii. Îi pictase chipul şi visa la ea în fiecare noapte. De când au dispărut, nu mai ştiu nimic de ei. Câteodată mă gândesc că menirea mea e să fiu singur în viaţa asta, deşi sper din toată inima să mă înşel.
Jumătate chiţăie şi se învârte în loc. Prin frunzişul încurcat, a apărut ca prin minune o gaură. Atât cât să poţi trece.
– Asta, da chestie! spune Nevi. Ghemul ăsta mic e cu adevărat descurcăreţ.
– Ce faci, zic, mergi cu mine în continuare? Te întreb pentru că pasul meu umblă aiurea, fără o ţintă. Ne-am putea trezi la capătul lumii, degeaba.
– Merg, ce altceva să fac? Poate îmi voi găsi şi eu odată cu tine motivaţia de a face ce trebuie făcut.
– Ce anume?
Întreb, dar asta nu înseamnă că şi primesc răspuns.

Acest articol a fost publicat în numărul 60

Lăsaţi un răspuns