Cartea nescrisă -fragment de roman- 1

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––-

Interludiu:

„Vei fi judecat după felul în care i-ai privit pe alţii: cu aceeaşi ochi, de la aceeaşi înălţime, cu aceleaşi ascunzişuri. Sensul vieţii tale trebuie să fie totuna cu tine. Dacă tu şi el sunteţi drumuri separate, atunci apa o să vă ude doar până la glezne.

Ploaia aparţine Cerului şi pământul Trecătorului. Când cele două se unesc, noi destine iau naştere. Nu ai nevoie de coroană pentru a avea supuşi, dar nici să porunceşti pentru ca alţii să îţi dea ascultare. Dacă simţi nevoia de a îngenunchea pe cineva, cel mai aproape de tine eşti tu. Foloseşte această oportunitate şi vei învăţa ce înseamnă umilinţa. Oglinda îţi arată întotdeauna imaginea pe care tu singur ţi-o creezi. Ea nu are nicio vină pentru felul în care arăţi. De fapt, în nimic nu există vină, ci doar oglindire.”

Fragment din Cartea Nescrisă.

 

Capitolul 1: Un porumbel albastru

 

Din momentul în care închid ochii, respiraţia mi se relaxează şi mă pierd. Simt cum devin din ce în ce mai uşor, până şuieratul unui vânt mă fură şi mă duce cu el. Sunt un fulg, o petală. Visul începe la fel ca întotdeauna. Cerul bufneşte supărat şi pământul porneşte a se mişca. În murmurul lui se citeşte acea nervozitate specifică copiilor mici, atunci când le iei din mână jucăria. Muntele prinde viaţă, trosnindu-şi încheieturile, şi florile de statura unui om mediu, care se răsfiră la poalele lui, ţipă speriate.

„- Hiii… Hiiiiii!…”

Sunetul străpunge norii precum o săgeată încărcată de durere. Sunt flori cântătoare, ucigaşe de păsări. Trupuri reci de porumbei albaştri stau pierdute printre ele drept dovadă. Bătrânii murmură că aceste flori trasează acea linie fină care delimitează văzutul de nevăzut. Legenda spune că prin cântecul lor, aceste plante-gigant l-au mâniat pe cel mai mare zeu şi acesta le-a blestemat. Le-a pus pecetea celui mai îngrozitor păcat:crima.

„- Să îi omorâţi pe cei mai dragi vouă!”, le-a prorocit zeul. „Pe cei care v-au creat.”

Bineînţeles, tot legenda aminteşte că păsările au fost cele care au dat viaţă florilor. Şi asta e tot.

Dintre toate zburătoarele, se pare că porumbeii albaştri sunt cei mai predispuşi la a cădea în ispita cântecului îmbătător. Sub carnea care le îmbracă spiritul ascund o slăbiciune incredibilă, fatală.

Când floarea se deschide, sute de ţepi veninoşi sunt pulverizaţi în direcţia păsării. O ciupercă verde, o înflorire mortală. Pentru zburătoarele atinse, acel moment reprezintă sfârşitul. Prima şi ultima prăbuşire.

Atunci cântecul florilor e trist, plin de remuşcări. Ascultându-l, ai putea avea impresia că suferă, că le pare rău pentru ce au făcut. Dar, asta ţine doar până la următorul fâlfâit de aripi. În acea clipă, plantele devin atente. Notele joase, lugubre, se transformă în înălţare, în extaz. Şi acele otrăvite pleacă din nou în căutarea victimelor. În urmărirea „creatorilor”.

Aceste flori poartă numele de stihii şi asta e de ajuns, deoarece acesta e motivul pentru care puţinii mei prieteni mă iau mai mereu peste picior. Numele meu e Stih, înţelegeţi?

Mare surpriză…

Mama mi l-a dat înainte de a mă naşte, dorindu-şi din tot sufletul ca eu să devin cântăreţ. Sorţii i s-au arătat potrivnici, după primele testări, cei înţelepţi decizând că menirea mea era să fiu Rătăcitor. Ce bine ar fi fost să mai aştepte câţiva ani să mă poată întreba şi pe mine. Măcar aşa de „chestie”. Poate că şi eu aş fi avut un cuvânt de spus în ceea ce-mi priveşte viitorul.

Mama s-a întristat şi e de înţeles, deoarece, meseria de Rătăcitor e una dificilă şi nu poţi ştii cu siguranţă dacă viaţa ta îşi va găsi vreodată rostul. Dacă, într-un final, vei reuşi să laşi ceva în urmă. Un înţeles care să-i împlinească pe ceilalţi. O dovadă că ai trăit, că tu ai fost tu şi nu un altul.

Câteodată, îmi crestez venele şi din ele curge sânge albastru de porumbel şi nu pot să nu mă întreb când îmi va sosi timpul. Timpul pentru a zbura, timpul pentru a auzi cântecul florilor, pentru a mă prăbuşi şi înmulţi numărul celor uitaţi…

Tata e pictor, unul bun, dedicat. Pentru el visul şi realitatea s-au îmbinat perfect. Odată a venit odată acasă cu câteva stihii, dăruite de un client. Le-a înfipt într-o vază şi le-a lăsat acolo. Spunea că muzica lor îl relaxează, îl inspiră.

De mine, ce să zic? Două zile, am stat închis în cameră, fiindu-mi prea teamă să ies şi să dau nas în nas cu acele primadone carnivore. Mama a râs, explicându-mi că, pentru noi, florile sunt inofensive, dar imaginea acelor împroşcând aerul în căutarea mea m-a făcut să stau deoparte.

De ce să ieşi în calea unei posibile nenorociri, fără niciun motiv? De ce să calci într-o baltă căreia nu îi cunoşti adâncimea, când poţi foarte bine să o ocoleşti?

A treia zi, florile s-au ofilit. Am fost rugat să le iau şi să le arunc afară, dar atunci când

m-am apropiat de vază, una dintre ele a murmurat o frântură de cântec şi, fără voia mea, am ţipat. Tata a râs. Exagerat de mult. Din acel moment părinţii m-au clasificat ca fiind un laş şi mi-au reproşat dezamăgiţi că, atunci când voi deveni bărbat şi voi fi pus să iau gâtul tradiţionalei păsări mărgelate, nu voi fi în stare. Deci, nu voi putea să înfig o lamă ascuţită într-un biet gât subţire îmbrăcat în fulgi pufoşi şi coloraţi…

Nu am putut să-i contrazic, aveau dreptate. De ce aş fi în stare de aşa ceva? Pentru ce? Rolul meu în viaţă nu e să omor fiinţe, ci să găsesc acel ceva care să-mi spună cine sunt eu şi cine e lumea. Doar atunci îmi voi fi găsit sensul, împlinirea.

În visul meu cerul bufneşte din nou şi de data asta muntele îşi scutură bolovanii colţuroşi peste stihiile înspăimântate. Plânsul lor este acoperit definitiv cu piatră. Scena seamănă cu un fel de răzbunare întârziată. Un fel de „echilibrare”.

Un porumbel albastru planează disperat în căutarea acelei note magice, acea mireasmă auditivă care l-a condus până acolo şi îi va aduce moartea, dar nu o găseşte. Gângurind răguşit zboară mai departe.

„- Hiii!… Hiiiii!…”

Mă trezesc asudat. Cearşeaful lipit de mine, nu vrea cu niciun chip să îmi mai dea drumul. E atât de cald, de apăsător. Aerul e aproape inexistent.

Ceva îmi spune că în curând va trebui să plec. Unde, nu ştiu. Rătăcind, probabil…

Bufnetul mă face să tresar şi să-mi golesc mintea de gânduri.Ceva tocmai s-a izbit violent de geam. Aprind lumina, fără grabă, încercând să-mi alung teama. Lipit de sticlă e un fulg mare şi albastru.

În sfârşit şi-a găsit floarea”, îmi şopteşte mintea.

Şi el a fost tot ca tine, un Rătăcitor…”


Acest articol a fost publicat în numărul 58

Lăsaţi un răspuns