Cartea nescrisă – fragment de roman 18

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––

Marele om sfânt se trezeşte prost dispus. Cască şi cască de parcă nu ar fi dormit nicio clipă. De parcă întreaga noapte a stat prosternat la picioarele statuilor zeilor înălţându-le rugăciuni. Oglinda îi arată o pereche de ochi negri adânciţi în oboseală. Riduri multe se întretaie şi se încolăcesc până în jurul mustăţii albe. Se spală pe faţă îndelung, după care îşi face nevoile şi îşi îmbracă roba. Ar trebui să mănânce ceva, orice, dar nu are chef.
– Mă simt ca şi cum m-aş abandona neantului, murmură.
Iese pe coridor şi deschide uşa de la camera opusă. Dinăuntru îl izbeşte o boare fierbinte, lipicioasă. Femeile încă dorm. Una lângă alta, aranjate precum florile într-o vază. Nu ştie de ce, dar lucrul acesta îl deranjează. Fără voie, scrâşneşte din dinţi. Îşi drege de câteva ori glasul şi una dintre ele catadicseşte să se trezească.
– O zi plină de soare! îi urează aceasta.
– Soare şi ţie! îi răspunde.
E morocănos, gura îi e plină de pământ şi capul de pietre. Poate că asta e una dintre zilele în care uleiurile sfinte care provoacă meditaţia nu îşi mai fac efectul.
Femeia îşi leagă părul, după care se întinde oftând, scoţându-şi în evidenţă formele voluptoase. Marele om sfânt o priveşte cu indiferenţă.
Câteodată se mai culcă cu câte una din ele, dar asta mai rar. Tinereţea i-a trecut şi odată cu ea şi cheful de împreunare. Totul a devenit un fel de privit posac şi fără alte implicaţii.
– Poate ar trebui să plecaţi în căutarea sufletelor-pereche, spune.
Închide uşa şi pleacă.
Femeia le trezeşte pe celelalte. E speriată. Ceva s-a întâmplat, dar ce? Se duc după el, în tăcere, cu capetele plecate. Majoritatea de abia reuşesc să îşi ţină ochii deschişi. Probabil se gândesc că încă visează.
Îl găsesc în faţa oglinzii, bombănind.
– Mă doare spatele şi nu pot… Ia, uitaţi-vă şi spuneţi-mi ce am, că…
Îşi îndepărtează roba.
Prima femeie care a făcut ochi se apropie şi-l cercetează. Îşi duce o mână la piept şi se dă înapoi, scâncind.
– Ce e, ce am?
Femeia ar vrea să-i explice, dar nu ştie cum. Pe o porţiune destul de mare, pielea bărbatului s-a umflat. Arată de parcă cineva l-ar fi desenat de dinăuntru în afară.
Marele om sfânt răbufneşte:
– Pentru numele zeilor, femeie, ce ai văzut? O coastă, o a doua inimă, un ochi?
Ea nu-i răspunde, în schimb înhaţă o foaie, înmoaie pana în culoare şi începe să-i schiţeze. Se pricepe. Înainte de a ajunge în slujba lui, a fost pictor şi unul destul de bun.
– Gata, spune şi îi arată.
Mâna îi tremură.
Celelalte femei s-au apropiat şi ele cât să vadă şi acum murmură speriate.
Omul sfânt înhaţă foaia şi priveşte. Desenul reprezintă o casă mare cu coloane ciudate. „O biserică”, îi traduce mintea. Pe spatele meu e o biserică. În mijlocul ei tronează două bucăţi de metal care se întretaie. „O cruce”. Pe spatele meu e o cruce.
Pietrele din cap îşi pierd greutatea şi încep să zboare. Încet se transformă în părticele de timp. În gură, pământul a fost înlocuit de metal. „Cruce…”
Se simte uşor, despovărat.
Se întoarce spre cea care îi desenase şi îi spune:
– Du-te şi transmite-le Înţelepţilor că avem ceva de discutat. Acum! Avem de construit o Biserică…
Femeia dă din cap năucită şi dispare.
Nimeni nu înţelege nimic. Şi asta pentru că „nimicul trebuie explicat ca să prindă formă.”
Ia de pe măsuţă Cartea Sfântă şi o deschide, undeva, aiurea. Nu contează, trebuie să se roage. Femeile îşi unesc faţa cu podeaua aşteptând cuvintele.
Dar, acestea, nu vin.
– Nu se poate! îngaimă bărbatul.
Cartea e goală. Pe prima pagină tronează un singur cuvânt: „ÎNCEPUTURI”.
Şi Începuturile trebuiau să fie…

Acest articol a fost publicat în numărul 60

Lăsaţi un răspuns