Cartea nescrisă – fragment de roman – 13

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Copacii de toamnă ocupă toată partea stângă a drumului, aşa că o iau prin dreapta. Străjeri ameninţători aliniaţi în rânduri perfecte. Paznici care nu păzesc nimic, măcar nimic liber vederii. Jumătate se pare că nu are probleme cu ei. Se freacă de coaja aspră, torcând pe un ton melodios, asemănător cu un cântec. Se scarpină. Se curăţă îndepărtându-şi scaieţii şi toate cele care au avut nesimţirea de a-i poposi în blană şi nu au mai vrut să plece.
Nu m-am întrebat până acum de ce copacii de toamnă nu atacă sălbăticiunile.
-De fapt, nici nu am avut habar despre aşa ceva, îmi spun.
Nu cunosc prea multe nici despre copaci şi nici despre sălbăticiuni.
Poate că tomnaticii au ceva de împărţit doar cu oamenii?
„Oamenii au luat mulţi dintre ei când au construit Oraşul şi acesta e numai o bucăţică din răspuns. Copacii au fost dintotdeauna stăpâni, însă zeii şi-au râs de ei
încremenindu-i. Gândeşte-te că toţi arborii ar avea picioare. S-ar putea mişca, alerga. Pământul nu i-ar mai putea ţine. Ce v-aţi face atunci? Unde aţi fugi? Unde v-aţi ascunde? E răfuială veche, rătăcitorule. Din timpuri de poveste, apuse…”
Desfac desaga şi iau o gură de apă. În curând o să se însereze şi ar trebui să îmi găsesc un loc unde să dorm. E o vorbă veche care spune că ar trebui să te simţi în siguranţă doar atunci când vei fi în siguranţă. Şi eu nu mă simt.
Jumătate mârâie. Ochii îi lucesc în direcţia tufişurilor care se pierd lăsând loc câmpiei.
Mă îndrept într-acolo, cu grijă, şi descopăr un om lângă un foc.
La vederea mea, nu se mişcă.
– De unde vii?
– Din pădure, îi răspund.
Jumătate se apropie de el şi îl miroase îndelung. La un moment dat pare că se satură de atâta amuşinat, căci se rostogoleşte într-o parte şi începe să se joace. Mă liniştesc.
– Sălbăticiunea e a ta?
– Da, e pui.
– Hm… Nu ştiam că pot fi îmblânzite. Dar de fapt, nu mă mir nici prea tare. Am ajuns la concluzia că, în timp ce unele porţi ţi se deschid dinainte, altele, care erau deja deschise, se închid.
Ridic din umeri. Mă aşez pe o piatră, faţă în faţă cu el şi îmi întind picioarele.
– Eşti Rătăcitor, văd asta, nu ai nume pe veşminte. Ai părăsit demult Oraşul?
– De zile. Mai multe sau mai puţine, nu îmi pot da seama cu exactitate. Când eşti singur, când nimeni nu îţi răspunde la întrebări, vremea trece altfel. Diferit…
– Da. Eu sunt Nevi, Inginer. Sau am fost, nu ştiu… Acum exilat, acuzat că am omorât un om. Un prezicător care a ţinut morţiş să-mi vadă viitorul.
Vocea îi e joasă şi obosită.
Sap în mine, dar nu găsesc urmă de teamă.
– L-ai omorât?
– Nu, nu cred. El a fost cel care mi-a atins fruntea cu palmele. După câteva clipe şi-a pierdut răsuflarea. Aşa că nu cred cu adevărat că eu am fost cel care l-a omorât. Poate că atunci îi venise vremea.
– Prezicătorul ţi-a arătat ceva?
Capul lui se îndreaptă spre mine şi rămâne aşa. Chipul şters pe care-l văd emană o energie stranie, aproape sesizabilă.
Spune:
– Nu zic că nu. Ar însemna să mint. Dar mai bine nu o făcea. Dar nu am chef să vorbesc despre asta.
Cuvintele lui sunt binecuvântare. Sunt căldură mocnită şi respiraţie blândă precum un sărut furat în somn. Pe moment sunt sătul şi eu de ale mele, nu mai am nevoie şi de altele.
În acea noapte am dormit cu Jumătate între noi. Pentru prima dată, nu am visat nimic. Asta poate şi din cauză că Nevi a bolborosit în somn tot timpul.

Acest articol a fost publicat în numărul 59

Lăsaţi un răspuns