Capitolul 1- Memorii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

==========================================

Capitolul 1- Memorii

”Nu știam ce aș fi putut împărtăși despre ea, nu erau bucurii pe care le voiam uitate, dar totuși le scriam să-mi ameliorez dorul. Într-un colț din inima mea, ea încă exista, era vie, veselă și radia de frumusețe, ca în toți acei ani când ne iubeam pe plajă. Și atunci, oare de ce scriu toate acestea? E un jurnal spiritual, pe care, într-o zi, i-l voi arăta fetiței mele și-i voi spune: „Uite, ea este mami. Iubește-o!”Dar oare cum ai putea iubi o calamitate naturală, când eu însumi am alungat-o. Doamne, câtă rușine!”

Așa își începu Răzvan Mateescu prima pagină din jurnalul sobru. Își lăsa lacrimile să cadă pe foaia proaspăt iscălită, întinând cerneala, uitând pentru o secundă că era bărbat! Dar nu-i folosau la nimic aceste plângeri nostalgice ale trecutului. Trecutul nu putea fii modificat, poate doar amintirile, dar faptele erau concrete, lucide și greu de îndurat. Ajunsese la vârsta în care avea tot din toate, însă îi lipsea cel mai de preț lucru…ea! Cu un spirit rebel și o inimă haină, alergase mult mai rapid ca el, alergaseră în paralel până când au căzut amândoi în prăpastia fără fund. La vârsta lor dragostea nu era oarbă, era doar plină de mizerie și noroi, iar ei doi erau însăși fauna care completau groapa.

Privea disperat în încăpere, încercând să rememoreze trecutul, dar tot ce putea face acum pentru el, era sa scrie.

”Și ce, și bărbații plâng. Ei au cele mai aprinse lacrimi, cu ele se sting incendiile, ele aduc ploaia și fac soarele să răsară mai puternic. DA! Toți bărbații puternici plâng.” își spunea el printre suspinele amare, avand lângă el nelipsita poză a celei pe care-o iubise o dată.

Cu un zâmbet larg afișat pe chip și niște ochi verzi radianți, șatena strângea la pieptul ei bogat un superb buchet de trandafiri roșii. Roba cea neagră o strângea cumplit, iar panglica albastră pica dezordonat pe umărul scheletic, însă zâmbetul învingător refuza să dispară. Ea însăși părea emblema supermă a fericirii, un idol al frumuseții morbidului.

Rama maronie era cea care-o ținea captivă pe tânăra absolventă, însă jos de tot, în partea stângă, se putea descifra un scris frumos de copil ordonat: ”Te iubesc, a ta pe veci, Anais!”

Își amintea cu drag acea zi înfloritoare, o zi specială care avea să le schimbe cursul împreună, căci ce nu știa el, avea să afle mult prea târziu. Dorințele lor nu se intersectau, speranțele lor erau diferite iar sentimentele pe care le nutreau putrezeau în decor. Ea voia să zboare, să atingă cerul cu picioarele, să-și facă aripi de ceară care se topeau doar la stele. Dar stelele o iubeau, ea era rupta din cer, o parte nocturna din zi, un amalgam se trairi și sentimente incerte, iar el… ei bine, el era doar o umbră. Umbra secundară în propriul lui film. Rolul lui era să păzească o comoară deschisă tuturor.

Avea momente când se întreba de ce face toate acestea, unde va merge și cu cine, dar nimeni nu-i oferea un răspuns și tot acel nimeni îl ignora pe propriul lui drum pavat cu succes. Era un război, o furtună uscată din care ieșea doar unul, cel care-și juca cel mai bine cărțile.

De multe ori pachetul se amesteca și se-mpărțea egal, dar alteori lucrurile nu mai rămâneau la fel. Cărțile plecau singure de pe masa de joc, își alegeau posesorul și-l urmau oriunde. Cu puțin noroc pierdeai, iar daca aveai ghinion erai cel mai bun jucător, la o masă de doi aveau loc și patru câteodată, dar niciodată unul .

”Ce diavol de fată, ce înger suprem întrupat într-un corp fragil.” acestea erau vorbele lui către ea. Părea o pictură sacră, lăsată la îndemâna tuturor, fără avertisment sau instrucțiuni de folosire, însă cel care-o prețuia cel mai mult suferea.

”De ce m-ai chinuit, aș fi întrebat-o, dar nu mi-ar fi răspuns. Ea niciodată nu-mi răspundea. Avea concepțiile ei, menatlitatea ei atotștiutoare care te speria de propria-ți viață. Era un mister, o enigmă pe două picioare lungi și bronzate, o combinație puternică cu diferite rase hibridizate, indignându-te, făcându-te să te simți inferior „speciei ei”. Cât am alergat după tine, ca până la urmă să-mi pună soarta piedică, dar ironia făcea ca tu însăși să fi soarta, a mea, a ta… a tuturor. Ce puteri ascundeai, demonule cu ochi reci?!”

Își privea crispat notițele și nu-i venea să creadă că tocmai el avea puterea necesară să relateze acele lucruri inumane. Închise ochii în încercarea jalnică de a șterge totul, dar trecutul nu fuge, el așteaptă momentul prielnic să te atace și când în sfârșit îl găsește… atunci te distruge. Te aruncă, te sfașâie de caracter și personalitate și te tăvălește prin rușine. Flutura disperat din palmă în încercarea jalnică de a alunga o amintire fugară, dar era prea târziu. Aceasta se plimba prin fața lui, goală și-l dezbracă de prezent. Îl devora de viață .

”22 ianuarie 2011, o zi pe care nici un muritor n-ar trebuie s-o dea uitarii. De ce? Prin simplul fapt că atunci ….” lăsă stiloul jos, adormit. Avea să continuie mâine mica lui poveste de viață, căci acel demon care-l privea din spate nu disparuse, iar el se temea. Avea ochii roșii și gura forțată într-un rânjet sinistru. Viitorul îl privea și el cuminte din fotoliu, își luase cana de ceai în barțe și asculta timid. Doar prezentul era dezamăgit de rezultat. Stătea la dreapta lui și-l înspăimânta prin acei ochi de sticlă, goi. Închise carnețelul și îi privii pe toți trei. Se apropie stânjenit de cel mai puternic și-i zâmbi stângaci.

”Continui mâine!” îi spuse, iar acesta pufni pe nas, un abur fierbinte, în mod aprobator.

Acest articol a fost publicat în numărul 81

Lăsaţi un răspuns