Cantautoarea Maria Gheorghiu muzica folk la sfârşitul anului 2006

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Sorin Teodoriu

Notă autor: În acest text autorul şi-a rezervat dreptul de-a inventa evenimente, amintiri şi stări sufleteşti. Reală este doar muzica Mariei Gheorghiu, Cassandra, cd-ul Floare de Vârtej, concertul de la Yellow Club, cei care au cântat alături de Maria, respectiv: Ştefan Orfescu şi Jack Popescu, membru al formaţiei Acropolis.

* * *

De ceva vreme nu pot dormi, umblu nopţile cu maşina, Guffii al meu, şi bat străzile Bucureştiului. Am învăţat toate gropile oraşului, le ocolesc atent, alteori uit de ele şi dacia se clatină nemulţumită. Câteodată opresc, deschid portiera, fotografiez, mi-a zis cineva că doar aşa învăţ să poziţionez peisajul, persoana, ori ce este de poziţionat. ’Balta Albă’. Cartier mare, plin cu blocuri, un singur parc rupe monotonia, mai este şi un lac pe care vara plutesc raţe, în el înoată puştanii sub inscripţiile ‘Scăldatul interzis!’. Mai sunt aleile cu îndrăgostiţi, proprietari de câini ori pensionari într-o permanentă căutare de umbră. Yellow Club, bulevardul Lucreţiu Pătrăşcanu numărul 1. Las maşina la marginea şoselei, îmi ţin echilibrul păşind pe bordura unei viitoare alei, acum are nisip în loc de dale, ajung la uşa barului. Un tip în palton îmi fixează atent aparatul de fotografiat agăţat la gât şi uite că mă simt important, sunt confundat cu un jurnalist în misiune, paparazzi, un VIP al fotografilor, un stăpân al revistelor mondene, toate uşile îmi sunt deschise, portarii şi chelnerii se pleacă respectos în faţa mea, zâmbesc important şi păşesc mai departe…

– Astă seară avem concert, intrarea costă…

Gata, nu mai sunt jurnalist, nici VIP, nici măcar fotograf, plătesc şi intru. Din uşă zăresc un rechin, mă rog, un pui de rechin într-un acvariu mare aşezat undeva în partea dreaptă a localului. Mă aşez chiar lângă el, la masa aceea, cu faţa spre gura lui ironică, se fâţâie de colo-colo, locul este prea strâmt pentru el…

– Ce serviţi?

– Pepsi.

– Imediat, spune tipul şi simt în vocea lui dezamăgirea.

Rechinul s-a oprit, priveşte prin sticla acvariului, nu ştiu cum văd rechinii, poate se uită la mine, ori la uşa care se deschide ritmic, un fel de vâjâit ascuţit însoţit de-un pocnet surd… Sau poate nu priveşte nicăieri, e melancolic, se gândeşte la Marea Neagră, la locul de unde a fost capturat, poate chiar la 2 Mai, ori Vama Veche şi uite că mi se face milă. Şi dor! Mi-e dor de valuri, de asfaltul fierbinte pe care lipăi desculţ în fiecare vară pe drumul acela dintre plajă şi Dobrogeanu…

– Comanda dumneavoastră.

– Chiar e rechin?

– Cine?

– El.

– Nu ştiu, patronul este un împătimit al peştilor.

– Are şi delfin?

– Nu ştiu.

Rechinul se opreşte iarăşi în faţa mea, bat uşor cu unghia în geam, tresare, apoi îşi vede mai departe de cursele lui. Uneori priveşte la mine, prin mine, cu indiferenţa lui de peşte ucigaş, visează apa sălbatică din largul Mangaliei, soarele, culorile mării, razele lunii ori furtunile pe care le-a prins în scurta lui viaţă de rechin liber.

– Mai doriţi pepsi?

Acum e rândul meu să tresar, nu l-am observat pe tip şi nici nu mi-am dat seama când am sorbit conţinutul paharului. Evident, mai vreau pepsi. Uite, mai sunt şi alţi peşti în acvariu, cum de nu-i mănâncă rechinul?

– Poftiţi, îl aud iarăşi pe chelner.

– Cum de nu-i mănâncă rechinul pe ceilalţi peşti?

– Habar n-am.

– Poate s-au împrietenit, iar prietenii nu se mănâncă între ei…

Îi privesc înotătoarele, mă gândesc la Atlantida, la ipoteza că omul a fost mai întâi mamifer acvatic, că a trăit doar în oceane, un fel de focă dar mai frumoasă, graţioasă, probabil ieşea pe stânci să se bronzeze şi apoi gata, înapoi în apă! Legenda sirenelor spune…

– Sorin!

Prin rumoarea restaurantului, a râsetelor scurte, unele stridente, enervante, prin penumbra clubului, a clinchetului de farfurii şi pahare, peste vâjâitul obsedant al uşii, din anii care au trecut, mulţi ani, deasupra tuturor zgomotelor îmi aud numele strigat de o voce cunoscută şi primul gând mă duce undeva în sud-vestul ţării, prin Banat. Îmi amintesc că întotdeauna se grăbea, încadra timpul într-o planificare diabolică, uneori uita esenţialul: ’unu, doi, trei, patru…, mi-am amintit!’ aşa zicea. Deasupra mea aceeaşi voce atât de cunoscută, pentru că vezi, aşa cum sunt aşezat la masă, cu faţa la rechin, nu are cum altfel să mă abordeze…

– Sorin, chiar tu! Ce faci aici?

Îmi las capul pe spate, undeva chiar peste mine zâmbeste o faţă dragă, mi-a fost odată atât de dragă încât nu puteam respira fără s-o ştiu în siguranţă. Cât timp a trecut de atunci, şapte ani, opt ani…? Părul, părul nu se potriveşte imaginii păstrate undeva în mine, atunci era negru şi lung, acum s-a tuns şi e aproape roşu, căzut peste umeri dar nu atât de mult ca atunci. Ochii mă cercetează într-un fel ciudat şi înţeleg că stau într-o poziţie nefirească pe acel scaun, cu capul dat pe spate… Revin la poziţia normală, cu faţa la rechin, doar o clipă, apoi îmi strâng picioarele sub masa şi mă ridic, întind mâna… Aranjez altfel cele două scaune, o invit să ia loc în faţa mea, în câteva secunde dau la o parte paharul cu pepsi, meniul, aparatul de fotografiat, scrumiera…, nu vreau să rămână nimic între noi.

– Ia loc, Maria.

O simt încordată şi grăbită ca de-obicei. Abia acum o privesc cum trebuie. E mirată, a păstrat acelaşi aer tăcut, misterios, acelaşi zâmbet discret străluceşte slab, ca o părere. O clipă gândesc abstract: cântăreţii, scriitorii, actorii nu trebuie lăsaţi să umble pe stradă, prin magazine, cluburi… Trebuie strânşi undeva, într-o tabără, o tabără încăpătoare, acolo să locuiască toţi, să nu-i vadă nimeni, doar să-i asculte, să-i citească… Alung ideea, e aiurea! la urma-urmei sunt şi ei oameni… Câtă vreme a trecut de atunci?

Maria mă fixează cu atenţie, iar eu simt cum mă năruiesc în adâncimea gândurilor ei căprui, apoi totul se termină brusc, cum a început, gata! nu-i mai pot citi privirea. Poate chiar se fereşte, ori poate aşa este ea clădită, simt cum se aşterne o perdea între noi, o perdea ce netezeşte orice fisură spre inima ei, rămân aceleaşi întrebări fără răspuns, ca atunci, la Reşiţa. A fost ceva între noi? Deloc? Mult? Uite, în sfârşit putem spune că suntem oameni-mari, avem responsabilităţi, am ajuns la vârsta gândului matur şi simplu, fără regrete, fără prejudecăţi banale.

O redescopar elegantă, frumuseţea ei a pornit către alte dimensiuni, a căpătat patina aceea aparte, nobilă ca şi muzica ei de care în toţi aceşti ani m-am ferit, Cântec fără rost! Ochii îi strălucesc, văd în ei muntele, lacul de acumulare, zăpada, scena, brazii, luna, Ialomicioara, balconul, stelele, biserica măruntă în care a vrut să cânte dar nu a făcut-o pentru că nu era duminica potrivită… Îi iau mâinile, i le întorc în sus şi-mi aşez fruntea în ele, febra mea se strecoară în răcoarea ei bănăţeană, se împletesc nu ştiu cum, n-am cum să-ţi descriu…

* * *

Gara mică, aglomerată, gustul clocit de metal greu, mirosul înecăcios de locomotivă pe cărbuni, oameni grăbiţi, ponosiţi, taxiuri murdareşi galbene. Este sâmbătă dimineaţă, normal era să fie mai multă linişte astăzi, doar nu se lucrează… Sunt împins brutal de un grup de femei cu sacoşi uriaşe, aproape saci, biciclete, sărăcie, reproşuri, voci aspre, Reşiţa. Mă urc într-o dacie, îi spun taximetristului să mă plimbe prin oraş, şoferul se întoarce, mă priveşte apatic, nu se opreşte din privit. ‘Ce este?’ ‘Unde aţi spus că mergem?’ ‘Prin oraş, prin toate cartierele, oriunde.’ Se întoarce la fel de nedumerit, tot nedumerit porneşte maşina. ‘Doar atât, să mergeţi încet. Da, patruzeci e perfect, să simt Reşiţa…’

Oprim la Casa Radio, îl rog să mă aştepte. ‘Cu aşa scor în aparat?’ Îi las nişte bani, mulţi, îl rog să mă aştepte, dispar în clădire, pe un coridor mă ia în primire un tip: ’Să trăiţi!’ ‘Bună ziua, Maria Gheorghiu este?’ ‘Astăzi, nu. Are spectacol la Casa de Cultură la ora douăsprezece. Sunteţi domnul din Bucureşti?’ ‘Da…’ ‘Sunaţi-o acasă, o gasiţi acolo. Se aranjează, ştiţi cum este…’ Nu, nu ştiu cum este şi nici nu-i telefonez. Sunt iarăşi în maşină, şoferul a devenit mai amabil, începe să-i placă plimbarea. ‘Să mergem prin împrejurimi…’

După încă o oră de hoinăreală cobor la Casa de Cultură, tot e prea devreme, mă aşez pe o bancă cu faţa la râu. Nu mai e frig, scot din geantă CD-ul ‘Floare de Vârtej’, îl privesc atent, a câta oară? Citesc explicaţiile de pe spate, din interior… Cum arată Maria în realitate? Înaltă, grasă, urâtă, delicată, inteligentă, tandră, rea… Îl pun la loc, tii! ce era să uit! Mă urc în alt taxi, îi spun să mă ducă la o florărie de lux, ‘Nu avem florării de lux în Reşiţa’, ‘Atunci la o florărie şi atât’, spun şi în sfârşit pornim. Ajungem undeva sub un pod, lângă stadion, acolo este singura florărie deschisă sâmbăta, cumpăr un buchet mare… ‘Înapoi la Casa de Cultură, ba nu! Întâi trecem pe la Radio şi după, la Casa de Cultură.’

Nu mai cobor din maşină, privesc din parcare locul de unde pornesc zilnic undele fm, uşile glisante sunt închise, ferestrele la fel, oraşul coboară către nicăieri, nu înţeleg Reşiţa. Parcă s-au rătăcit arhitecţii, râul nu-i pus în valoare, nici muntele din apropiere, m-aş plictisi aici, ori poate sunt eu prea bucureştean.

* * *

Simt agitaţia cu greu stăpânită în mâinile ce-mi susţin fruntea şi mă ridic, am în faţa mea un alt om, un chip obosit fără urmă de zâmbet, masca a dispărut odată cu gestul meu necugetat, murmurul din club se aude din nou, rechinul îşi reia cursele respirând aşa cum ştie el să respire, chelnerul îşi caută de lucru în altă parte.

– Lasă-mă să-mi amintesc de tine, spun şi uite că-şi pleacă faţa, nu face altceva nimic, gândurile îi rămân suspendate de lustra aceea veche, demodată, agăţată de tavanul capitonat, antifonic… Apoi masca zâmbitoare revine la locul ei, Maria devine Maria din scenă, ochii reîncep să-i clipească veseli şi căprui, băiatul care serveşte pe toată lumea mai aduce un pepsi şi o ceaşcă de cafea cu ceva galben înăuntru, o lingurinţă. Se rupe vraja, mă scutur înfiorat pentru că ştiu ce este în ceaşcă…

– Pentru concert…, îmi trebuie gălbenuş.

– Concert?

– Am crezut că de aceea ai venit. N-ai citit reclama?

– Ce reclamă?

– Din…, nu contează. Important e că eşti aici.

– Să nu cânţi melodia aia.

– Nu.

– Cassandra este?

– O să vină, prietenul ei e toboşar, uneori cântăm împreună.

– Mă bucur să vă regăsesc pe toţi într-un singur loc

– Nu chiar pe toţi, părinţii mei nu or să vină…

– Bănuiam.

– Plec, trebuie să discut cu invitaţii. Ne vedem după…

– Stai! Pot face fotografii?

– Poţi.

* * *

Intru în Casa de Cultură, merg pe coridoarele nesfârşite, de la nişte scări la alte scări, revin de unde am plecat şi tot aşa. În sfârşit dau de cineva care şterge praful, o întreb unde cântă Maria Gheorghiu. Se opreşte din treabă, mă priveşte nedumerită. ‘A, spectacolul de azi? La etajul unu, luaţi-o pe acolo.’ O iau ‘pe acolo’, înăuntru nu-i nimeni, ies şi mă aşez în faţa unei fereastre, privesc lumea care începe să intre pe poartă, urcă scările exterioare, apoi cele interioare…

Studiez tipele brunete, asta e prea tânără, asta-i prea bătrână, asta e prea grasă, asta nu poate fi pentru că nu poate fi… Renunţ şi intru în sala de spectacol, întreb pe cineva cu aer de organizator unde este Maria Gheorghiu. ‘Mariana? N-a venit încă. Sunteţi domnul din Bucureşti?’ ‘Da, sunt domnul din Bucureşti’, răspund iritat de repetiţia întrebării. ‘Vă rog! Luaţi loc aici, la personalităţi. Trebuie să vină şi primarul…’ Mă aşez la locul indicat, am impresia că sunt confundat cu cine ştie cine, simt priviri curioase, şoapte…

Uite că începe spectacolul, nu văd ce se întâmplă pe scenă, habar n-am ce sărbătoresc reşiţenii, îi observ cum urcă un fel de podium, probabil are loc un eveniment deosebit… Se deschide uşa larg, intră un grup de fete, aleargă spre locurile rămase libere. Se deschide iarăşi uşa, intră un tip în pulovăr, ‘primarul’ se aude din spate, vine lângă mine, mă salută, mă ridic şi îi strâng mâna.

Am obosit! Nesomnul de peste noapte, sforăitul celor doi colegi de compartiment, frigul de afară, căldura din taxiuri, frigul din parc, căldura din sala de festivităţi…, toate astea m-au toropit. Îmi frec ochii, uite că n-am observat când s-a deschis din nou uşa, mai întâi intră o chitară mare, mult prea mare pentru cineva atât de delicat. O recunosc, este la fel ca pe coperta CD-ului, de ce mi-o închipuiam altfel? Se opreşte la marginea scenei, cineva arată spre mine, îi simt privirea indiferentă, se întoarce la treaba ei, scoate chitara din husă şi uite cum instrumentul nu mai este uriaş. Îi verifică încet coardele, să nu audă invitaţii, să nu deranjeze vorbitorii, mi si sol re la mi…, gata! Cineva o prezintă, o compară cu o mierlă, se apropie de microfon, nu are emoţii, este doar agitată, spune ceva şi gata! timpul se opreşte în loc. Cântă de câteva minute bune, în sală s-a făcut linişte, nimeni nu se fâţâie, nu-şi mai aranjează scaunul, uşa nu se mai deschide-închide. Cântă Maria Gheorghiu! Şi uite, îmi ia ceva timp să-mi amintesc cine sunt, ce caut aici, la Casa de Cultură din Reşiţa, strâng pleoapele, le apăs cu palmele, le ţin aşa, le presez, deschid iar ochii, cerculeţe şi scame strălucitoare, argintii, dansează în jurul meu, se interpun între noi…, cântă Maria Gheorghiu!

* * *

Las rechinul, las haina, las toate, iau doar aparatul de fotografiat din husă şi încep să mă plimb de colo-colo prin club. Maria a urcat deja pe scenă, nu se acomodează cu scaunul înalt, nici cu aerul prea uscat al clubului…, ‘o apă plată, dacă se poate’, se poate, primeşte sticla de plastic, acum este în regulă… Cântă Maria Gheorghiu! Imaginile se derulează filmate cu încetinitorul, se zbat în acorduri ample, se sparg apoi în sute de scântei, se adună iarăşi la loc, într-un fel de benzi multiple, intercalate, mişcate…, cântă Maria Gheorghiu!

* * *

Uite că nu-şi foloseşte vocea, cântă cu sufletul! îmi spun şi pentru prima oară înţeleg ce lucru misterios m-a chemat aici, la Reşiţa. Durerea! Vezi, pentru a compune astfel de muzică trebuie mai întâi să trăieşti o suferinţă mare, multă, materializată în căderi, ridicări şi iar căderi… Vin melodii cunoscute peste alte melodii cunoscute, vocea se ridică la notele cele mai înalte, o privesc, are un fel ciudat de a transmite ce are de transmis, vocea, versurile, muzica ţi se strecoară în inimă, se lipesc de tine pentru totdeauna. Ochii îi ţine mereu închişi, nici nu credeam că poate cânta altfel, Maria trăieşte intens, arde cu fiecare notă, sunet, lacrimă.

Prea repede se termină recitalul, nu ştiu cât timp a cântat, prea puţin oricum… Se ridică de pe scaun, aplauze, mulţumiri, îşi strânge chitara, se retrage către uşă. Acolo un copil o ajută să pună instrumentul la loc, în husa aceea uriaşă. Iar vorbeşte cineva la microfon, spectacolul continuă…, atunci înţeleg că am uitat de mine şi am rămas pe scaun, nici măcar n-am aplaudat. Uite, aplaud acum, privirile se înfig în mine ca nişte săgeţi mirate, tipul de la microfon se opreşte. Mă ridic, îmi cer scuze, pornesc spre uşă, alerg. Gata! În spatele meu îl aud din nou pe vorbitor, totul reîntră în normal. Normalul lor! Eu sunt deja pe coridor, o văd pe Maria, pe copil…

– Bună ziua, sunt Sorin Teodoriu, am vorbit acum câteva zile…

– Ştiu, patru telefoane am primit de la Radio.

– De ce?

– Să-mi spună că aţi venit.

– Eu am venit pentru…, uite că nu mai ştiu ce vroiam să zic. Tac eu, tace Maria, tace fata cu ochii verzi – albaştrii, tace vorbitorul din sală, tace coridorul, tac scările, ferestrele, soarele…

– Nu-mi vine să cred că aţi bătut atâta drum doar pentru un autograf…

Gata! Îmi amintesc, las geanta jos, mă aplec, deschid fermoarul cu o singură mână, cealaltă e ocupată cu flori, cotrobăi prin lucruri, nu găsesc, ba da, găsesc CD-ul, am ‘Floarea de Vârtej’ în mână, plasticul arde, mă doare… Îl întind Mariei, nu are pix, reiau căutările, sunt strigat, mă ridic mirat, o văd cum arată spre buzunarul de la piept al sacoului: pixul! Îmi scrie ceva, nu ştiu ce, dar uite ce mândru sunt! Am semnătura ei pe CD , o să-l aranjez în bibliotecă, o să-l arăt lui Andi, lui Cristi…, părinţilor nu, că n-ar înţelege Chiar atunci, în clipa aceea, îmi dau seama că iar am uitat ceva… Zâmbesc încurcat, îi întind buchetul de flori pregătit la Florăria de sub pod, acolo, lângă stadion. Maria zâmbeşte şi ea ‘mulţumesc, uite, este Cassandra, fata mea…’, ‘Salut, Cassandra!’ spun şi întind mâna ca spre un colac de salvare. ‘Ştiu despre tine, am citit pe coperta CD-ului…’ Privirea verde – albastră surâde fericită. Cassandra.

* * *

Mă agit continuu…, o fotografiez din faţă, din lateral, din spate, ferindu-mă să nu intru pe scenă, aparatul înghite poză după poză. Ştiu că la sfârşit vor rămâne doar câteva, cele mai bune. Şi uite că-n graba mea de artist amator lovesc o masă, paharele se clatină… â€˜Scuzaţi-mă! ‘, spun şi simt o privire de gheaţă, verde – albăstruie. Tăişul ei se topeşte imediat: ‘Nu se poate! Sorin! Tu eşti?’

Mă fâstâcesc, da, abia acum mă fâstâcesc definitiv! ‘Cassandra!’ Aş vrea s-o îmbrăţişez, ‘Sandra, ce dor mi-a fost de tine, erai atât de mică…’, ‘Iar acum sunt atât de mare încât nici nu vrei să mă săruţi… Ce face Diana?’ ‘Face bine, se mută la…’ ‘Câţi ani are acum?’ ‘ Şaisprezece, a împlinit şaisprezece acum câteva zile… Mă ierţi, plec s-o fotografiez pe mama ta.’ ‘Bine, vorbim după…’ Cassandra.

* * *

– Sandra, duci tu chitara acasă?

– O duc!

– Sigur poti?

– Hai măi, mamă! Cum să nu pot. Când vii?

– Nu întârzii mult.

Pleacă Sandra. Mă salută şi dispare alergând pe scări, abia acum înţeleg ce-a spus Maria, o întreb dacă se poate servi prânzul undeva, ori măcar o cafea, dacă are timp… Are timp. Plecăm, traversăm centrul, intrăm într-un restaurant, comandăm…

– Cu ce vă ocupaţi? întreabă Maria

– Nu-mi vorbi la plural…, te rog Lucrez la o firmă de audit, legislaţie, contabilitate…

Doamne, ce penibil sună toate! Îi simt privirea vie, nici mirată, nici indiferentă, se uită la mine, ascultă ce spun şi atât.

– Câtă agitaţie a produs venirea ta.

– A mea?!

– De ieri, de când ai anunţat Radio Reşiţa că vii…, toţi au crezut că eşti un om de afaceri din capitală, cineva suspus, iar acum uite, ai mai apărut şi în costumul ăsta scorţos… Adică impui respect, înţelegi?

Înţeleg dar nu vreau să continuăm discuţia pe tema asta…

– Cânţi excepţional!

– Multumesc.

– Chiar cânţi excepţional!

– Chiar mulţumesc…

– Uite, acum o săptămână m-am întors de la Buşteni, am fost cu trenul. Eram atunci cu Gabriela… M-am oprit la magazinul ăla mic din gară, am vazut CD-ul tău şi, cu toate că habar n-aveam cine eşti, cum cânţi, l-am cumpărat pentru că-mi place muzica folk. În seara aceea l-am ascultat prima oară, prietena mă tot chema la culcare, iar eu uitasem de mine, de ea, de ora înaintată, stăteam pe întuneric şi-ţi ascultam melodiile. Au ceva special, nu ştiu ce, povesteşte-mi cum le compui…

* * *

Uite că se dă jos de pe scaun, se înclină în faţa publicului, îşi ia chitara, se retrage, aplauzele o recheamă. Urcă din nou pe scaunul incomod, priveşte în faţă, îmi place să cred că mă vede, dar ştiu că nu-i aşa, din pricina reflectorului nu-i aşa, se pregăteşte să cânte ultima melodie. Maria, să nu cânţi acel cantec! Nu acel cantec, îi strig în gând… Acordurile ne învăluie iar, gata, începe… Uitasem de ‘Feelings’…

* * *

– La mulţi ani, Marie! Anul nou să-ţi aducă împliniri! La mulţi ani, Sandra! La mulţi ani, Diana!

Sărutări, zâmbete, speranţe, paharele se ciocnesc, şampania de la miezul nopţii, artificiile răpăie în salve, cerul capătă cicatrici roşii, portocalii, aurii… Un gol uriaş se cască în mine, simt cum mă prăbuşesc în el, în hăul acela nou-născut, golul din fiecare dimineaţă de întâi ianuarie. Sărbătorile dor, Reşiţa doare, ca şi cerul pârjolit de rachete şi petarde, doare aerul ce vibrează de atâta agitaţie neînţeleasă, afară se aud tunete şi pahare sparte, obicei din import, strigăte, cântăm cu toţii, ne îmbrăţişăm iarăşi, golul din mine se cască şi mai mult, cuprinde tot apartamentul, oraşul… Zâmbesc, simt înţepături proaspete în ochii ce-mi pulsează ritmic, muzica se aude din nou, dansăm, râdem…

*

– Maria, diseară plec… Te rog, cântă ceva doar pentru mine, ce vrei, ce simţi tu că s-ar potrivi acestei amieze.

– Vino dincolo, să nu deranjez vecinii.

– Şi dincolo nu-i deranjezi?

– Dincolo pereţii sunt îmbrăcaţi în ceva special şi tavanul la fel… Este o cameră antifonată.

Chitara neagră îşi încearcă notele, primele acorduri, ‘Feelings’

* * *

După ce se termină cu adevărat, Maria mulţumeşte grupului de la Târgovişte, nu ştiu despre ce grup e vorba, apoi se retrage undeva în spate. Sandra nu-i sare în ajutor, merg eu, o întreb dacă îi pot fi de folos. O simt agitată, a avut emoţii, încă mai are emoţii… Nu, nu trebuie s-o ajut cu nimic, îmi arată masa unde se află Cassandra şi prietenii ei. ‘Or să mă ducă ei cu maşina’.

Ce mare a crescut Sandra, acum are prieten, au împreună o maşină, ce-a trecut timpul… Apun Marie, simţi tu? Asta însa n-o spun, e doar gândul meu… Mă retrag la masa din faţa rechinului, iartă-mă prietene, am avut treabă, chestii de fotograf amator… Chelnerul îmi aduce alt pepsi acidulat, chiar îmi era sete, verific pozele: astea sunt bune, pe astea le şterg…

– Cum am cântat? se aude aceeaşi voce cunoscută.

– Cum cânţi tu de obicei, foarte bine.

– Nu cânt tot timpul foarte bine, dar aşa spui tu mereu.

– Pentru că eu ştiu să ascult.

– Mulţumesc, Sorin.

– Pot scrie un eseu despre tine?

– Cum să nu.

– Ştii, eu nu-s scriitor, Maria. Nu respect nicio regulă, niciun canon, alunec spre fantastic, inventez lucruri… Eşti sigură că vrei să scriu despre tine şi clubul ăsta?

– Scrie. Iartă-mă, trebuie să merg şi la celelalte mese.

– Mergi, Marie! E seara ta, vorbim la telefon…

Pleacă Maria. Rechinul o priveşte indiferent prin sticla acvariului, eu răman aşa, întors într-o parte. Ajunge la o masă, la altă masă, vorbeşte cu cei de acolo, Sandra îmi face semne cu mâna, vine la mine.

– Asta-i cartea mea de vizită, şi telefoanele şi adresa de email. Să mă cauţi.

Scotocesc prin buzunare, găsesc o carte de vizită cu adresa Bocancului-Literar.ro, din cele făcute la repezeală în Cluj, îi dau cartonaşul, ’te sărut, vorbim la telefon…’ Gata, am rămas singur cu rechinul. Dar nu mai avem ce ne spune, plătesc consumaţia şi merg la maşină.

Motorul toarce, e încă frig, îmi întorc ultima oară privirea spre reclama Yellow Club. Aşez pe scaun aparatul de fotografiat, aprind lumina şi citesc cartea de vizită: Maria Cassandra, PR Manager… Mâine, poimâine o să aibe şi Diana cărţi din astea de vizită şi dintr-o dată mă simt bătrân, foarte bătrân. Şi nefolositor, cineva despre care poţi vorbi la trecut, poţi spune despre el acum şapte ani era…, acum zece ani…, acum douăzeci de ani… Se destramă bucăţi din mine, le las în voia curentului de aerotermă…, scamele de mine se lovesc de ferestrele maşinii, mă recompun la loc. Scot telefonul mobil, formez rar un număr cunoscut…

– Alo, tati? Cum de nu dormi la ora asta? Sau…, s-a întâmplat ceva?

– Nu, Diana, sunt OK! Doar că-mi era dor de tine…, atât…

Acest articol a fost publicat în numărul 4

Lăsaţi un răspuns