Camera cu oglinzi

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Raisa Stoleriu

 

 

Suntem închişi în timp… orice am face, oricât ne-am dori, nu putem evada din eterna captivitate… amintiri dictate de suflet, paşi trecuţi, ce ştim că niciodată nu se vor întoarce, secunde irosite în lumi ale nonsensurilor, euri pierdute demult, răsfrânte în umbra paşilor lui… unde sunt cu adevărat, ce reprezintă lumea în care trăiesc….

Stătea aplecat deasupra caietelor înşirate pretutindeni, cifrele perindându-se prin faţa ochilor lui, în încercarea de a găsi răspunsul corect. Îşi simţea capul vibrând, din ce în ce mai greoi, pe punctul de a exploda. „Voi termina vreodată?” Închise ochii, încercând să-şi uite propriile gânduri. Mâna încă îi mai scria fără să o mai simtă, în timp ce ticăitul ceasului din camera alăturată răsuna în creierul său. Simţea cum umbra sa renaşte pe celălalt perete, cum se perindă dintr-o parte în alta şi creşte în întuneric. „Atât de mult să fi trecut?” Răsuflă adânc, dând drumul ideilor să curgă… teorii puse sub semnul întrebării, zeci de ani de studii adunate într-o singură secundă, gânduri care îl izgoneau pe el… de afară, din înaltul cerului, o rază pierdută a Lunii se reflectă la rândul ei în oglinda pe jumătate terminată, refractându-se apoi în corpul lui. Ca şi cum ar fi simţit-o, deschise ochii negri şi privi buimac afară. Lumina astrului serii îl eliberă de orice informaţie sau amintire, sustrâgându-l din lumea în care căzuse. Razele lunii erau în acea noapte mai puternice decât oricând, cerul era plin de stele, iar pe pământ, zăpada era neclintită. Doar o umbră înfăşurată într-o haină neagră se distingea în toată albeaţa, făcându-şi drum prin nămeţ. Aceasta se opri de-odată locului, privind în sus.. „Oare la ce se gândeşte acum? Sunt eu oare…” Inima lui începu să trepideze iar respiraţia i se opri. Tânăra femeie îşi întoarse capul spre el. Putea jura că-i vede ochii verzi, jucăuşi, întrebându-l: „Ce faci?” Zâmbi involuntar, luând unul dintre caiete şi ridicându-l în aer: „Doar lucrez”. Avu impresia că la rândul ei un surâs îi încolţeşte pe buze, stând nemişcată în noapte. Dar după câteva clipe văzu cum se apleacă asupra solului şi cu o mişcare pe care abia o întrevăzu aruncă puternic în geam un bulgăre de zăpadă. Darius tresări, gata să cadă de pe scaun, bulgărele sfărâmându-se în mii şi mii de bucăţele la impactul cu fereastra. „Atunci vezi să nu-ţi ia prea mult…” păreau a spune paşii ei ce porniră spre vechea alee cu trandafiri, astăzi îngheţată sub anotimpul rece.

Pot să mă opresc acum, să cobor la rândul meu, dar… pentru asta lucrez. Doar pentru ea. Se ridică de pe scaun, aprinse lumina, şi privi în jur. Încă puţin şi nimic nu-mi va sta în cale… cine, la urma urmei, are nevoie de Timp?

 

Secundele treceau rând pe rând, luând cu ele minutele, orele, zilele… Darius stătea mai tot timpul închis în micul său laborator, formând puzzle-ul de pe perete, calculând fiecare piesă; la rândul ei, Caterina ştia că nu poate vorbi acum cu el… era prins în munca sa, în secretul lui pe care nu il împărtăşise… o surpriză… hmm, ce-i mai trece prin cap de data asta, îşi zicea din odaia de alături, zâmbind. Nici ea nu mai avea stare zilele acestea… luă un caiet de pe noptieră, citindu-şi ultimele însemnări, îl aruncă pe jos, întinzându-se apoi după prima carte ce îi căzu în mână. Începu să o răsfoiască, dar paginile ei erau cu mult prea departe de gândurile în care cădea uşor… mi-e dor de el… prea multă singurătate se pierde în nostalgie… dar e partea lui cu care nu pot concura. Mereu pe locul doi, aşa am stabilit încă de la început… dar a trecut atât de mult! Privi secundarul ceasului de pe masă, bătând uşor… tic-tac, tic-tac… de partea cealaltă a peretelui, Darius simţea cum întreg capul îi vâjâie, cum ideile nu mai vor să mai iasă la suprafaţă, cum oboseala îi spunea că e timpul să se oprească… dar mai avea atât, atât de puţin şi totul se va sfârşi… bun venit, veşnică fericire… fixă oglinda de unul dintre pereţi, călcând pe mormanul de cărţi, caiete şi foi… şi acum, ce urmează, ce fac? Maşina timpului… doar o poveste de care nu mai avem nevoie acum… un pas mai trebuie, dar care, care e ăla?

Luă de pe masă clepsidra argintie… ce să fac cu tine? Se întoarse spre oglindă, reflecţia lui apărând în ea. Trupul îi era inundat de o sudoare rece, camera se învârtea cu el… poate că ar trebui să mă opresc acum… ceasul ticăia continuu, iar aproape de el un bubuit se auzi. Tresări, uitând de tot.

– Sunt doar eu… e okay!

Probabil iar a dărâmat mormanul de cărţi… Vocea cunoscută, atât de îndrăgită, sunetul paginilor întoarse, chipui ei venit acum şi de demult îi şterse toate îndoielile… Se sprijini de oglindă, uitându-se în ea. Ochii mari, negri, se reflectau în ea, dar undeva, în spatele lor, doar chipul ei putea fi văzut… îşi amintea de acea zi de toamnă când o întâlni pentru prima dată. Stătea pe o bancă şi privea frunzele ce se legănau în vânt, nefiind atentă la oamenii care treceau, la cuvintele ce şi le spuneau. Fără a-şi da seama, se apropie de ea până ce ajunse în faţa ei. Niciodată nu mai văzuse un verde atât de intens ca acel al ochilor tinerei necunoscute, în care imaginea parcului se reflecta… nu ştia de ce sau cum, dar fiinţa din faţa lui îi trezea toate amintirile… mâini strânse, străzi şi săli demult îngropate în inima lui, prieteni cu care îşi jurase prietenie veşnică, iubiri ce s-au dovedit simple iluzii odată cu trecerea timpului… totul se schimbă şi noi o dată cu ele… erau cuvintele ei, spuse cândva… nu mai dorea să mai vadă asta, să audă din depărtare râsul cald, plin de viaţă, oamenii care îl strigau pe nume şi acum, atât de aproape de acum, aceleaşi feţe pe care le întâlnea pe stradă, nemaiavând nimic de spus… frunzele ruginii cădeau una câte una după ce-şi încheiaseră dansul… toate reflectate în ochii ei, până ce se văzu pe sine, îngândurat, în aceaşi oglindă, aşa cum se vedea acum, după 3 ani, în sticla de lângă el. Erau de nedespărţiţi din acel moment în tot ceea ce făceau… poate doar în zilele în care erau răpiţi de cealaltă parte a lor, în care el petrecea nopţile calculând, verificând teorii, cercetând, iar ea scriind… dar acum care dintre ei mai avea nevoie de această a doua parte, când se aveau unul pe altul? Putea ucide şi acest ultim obstacol pentru a rămâne doar ei doi în eternitate. Şi răspunsul se găsea în faţa lui. Un singur gest şi totul se va termina…

– Cathy… ţi-ai petrece întreaga viaţă cu mine?

Din cealaltă parte a camerei se auzi un râset încet, jucăuş, dar care părea mult prea departe. Se ridicase şi privea la geam natura de afară.

– Nu asta fac?

Era consimţământul ei. Făcu un pas înapoi, strângând cu putere clepsidra şi răsuflă pentru ultima oară. Caterina îşi aşeză mâna pe suprafaţa rece a geamului, privind ultimul apus, în timp ce el azvârli cu putere clepsidra în oglinda din faţa lui. Un sunet straniu ieşi din suprafaţa de argint, urmat de o lumină puternică, izvorâtă dintr-un cerc negru, care înghiţea simbolul eternităţii în ea. Darius căzu, abia zărind efectul propriei opere. Camera fusese inundată de această nouă putere, trecând prin pereţi, ajungând înăuntrul şi în exteriorul casei. Înainte de a-şi putea da seama de unde vine noua forţă, tânăra simţi cum mâna îi arde pe geam şi fără să ştie cum, lumina caldă o lovi puternic.

 

Întreaga locuinţă era sub imperiul unei linişti terifiante… timpul nu mai exista pe aleea amintirilor… copacii erau neclintiţi în lumina eternului apus… ceasul din încăpere murise, şi aşa simţea şi o parte din sufletul ei… gândurile îi erau afundate în ceaţă, inima nu îi mai bătea… oare am murit? Înainte de a deschide ochii, încercă să ridice mâna, să simtă lumea în care se află prin pipăit… nu mai simţea nimic, în afară de o altă mână rece, care i-o strânse pe a ei cu putere.

– Caterina…

Un sărut de gheaţă îi încleştă fruntea. Deschise ochii, privind în jur. Darius stătea lângă ea, în aceaşi cameră, pe patul de lângă fereastră. Îl privea curioasă, cu un sentiment îndepărtat de teamă, fără a şti de ce. Dorea să plângă, să se încolătăcească în pat, să strige… dar nu putea.

Neaţa, somnorici! M-ai speriat un pic…

– Lumina, întunericul… inima s-a…

– Şst!

– Dar…

O opri din vorbit cu un alt sărut. Era atât de rece şi el…

– Dar mă ai pe mine, pentru totdeauna.

Oare? Tăcu, un zâmbet tipărindu-se pe faţă. Ne avem unul pe altul, pentru ce să mai avem încă o jumătate?…

Sări de lângă el pe neaşteptate şi zise:

– Asta doar dacă eşti în stare să mă prinzi !

– Cathy…

Deja era afară din cameră, aşezată pe balustradă, dându-şi drumul… Fugea în urma ei, dar îi era atât de greu… tânăra sări jumătate de etaj şi deschise larg uşa de afară… alerga disculţă prin zăpadă, nemaisimţind însă nimic.

 

Clipele se scurgeau neîncetat pe Pământ… doar pentru două fiinţe, timpul se prelungea-n eternitate. Erau acum doar ei doi în propria lume creată de el… totul amuţise în jurul lor, cuvintele lor se pierdeau şi ele undeva în odăile casei, în grădina din jur… vorbeau fără a-şi aminti ce, râdeau fără a mai avea însă nici o amintire… dragostea putea ţine locul acestora, erau cuvintele lui, spuse de atâtea ori înainte. Pentru Darius, fericirea era deja atinsă, încleştată în globul lui de cristal… pentru ea, întrebările legate de fericire dispăreau din ce în ce mai mult din trecutul ei… nu mai exista nimic, nici viitor, nici trecut, nici prezent… privea curioasă mişcarea greoie a uşilor casei, a dulapurilor, ca şi cum ar fi cedat unei noi gravităţi. Tot ce mai avea acum era mâna rece de lângă ea, care o prindea de atâtea ori când încerca să-şi amintească… mai sunt oare vie?… alerga mereu, pe scări, prin zăpadă, dorind să mai audă o singură dată bătaia inimii sale… dar se refugea în ochii negri de lângă ea, mereu acolo, să o vegheze… o amintire adâncă striga din înăuntrul ei… dar era atât de greu să o mai auzi acum… stăteau nemişcaţi fără a şti cât, cu ochii închişi, încercând să adoarmă… oare ce era înainte de asta? Nu asta fac? Erau oare ultimele ei cuvinte? Dar înainte de ele, ce mai avea în gând?

– Era o idee… şopti.

– Poftim?

– Asta era! Mă gândeam nu la cineva, ci la o idee… dar nu mi-o amintesc!

– Şst! De ce ai mai avea nevoie de ea acum? Uite, promite-mi că vei sta aici cuminte…

– Unde pleci?

– Răbdare… vei afla curând.

Îl simţi cum pleacă, cum se îndepărtează, şi o bucurie ciudată îi invadă sufletul. Sunt oare fericită? Ăsta e numele pe care-l poartă ceea ce simt eu acum? Zări într-un colţ un morman de cărţi aşezate una peste alta, dezordonate. Zâmbi fără a şti de ce, şi se repezi spre ele. Undeva, pe la mijlocul lor, un caiet roşu ieşea în evidenţă. Îl luă în mână, răfoindu-l. Paginile lui treceau prin faţa ochilor ei aşa cum timpul trecea cândva pe lângă ea. Pretutindeni pagini mâzgâlite, şterse, câteva cuvinte rămase, dar aproape nimic din ceea ce-şi dorea. Măsură camera în lung şi-n lat… trebuie, trebuie, să-mi amintesc. Ajunse la fereastră, sprijinindu-şi capul pe pervaz… ridică privirea şi-l văzu pe Darius în mijlocul nămeţilor neclintiţi, punând ceva în ea… îşi aşeză mâna pe geam, privind cerul… lumina roşiatică norii plumburii, luna care se ascundea, stelele rămase… caietul din mână… norii, lumea noastră, a mea…

– Opreşte-te!

Strigă atât de tare încât crezu că va fi auzită. Izbi cu putere caietul de perete, auzind din partea cealaltă un clinchet uşor… eternitatea e atât de lungă…

Zâmbi la propiul gând, aruncând o privire lui Darius… inima ei bătu scurt o singură dată, suficient pentru a face crengile copacilor să se mişte cu putere pentru o secundă… Darius tresări, uitându-se în jur… nu, era doar imaginaţia lui; făcuse totul perfect, era imposibil acum ca timpul să renască. Privi spre fereastra ei, unde lumina scălda totul; nu era acolo, nu-l privea… în mod sigur rămase locului, gândindu-se la el.

 

Era pentru prima oară când intra în camera lui, special amenajată în urmă cu doar un an. Ştia atât de bine că nu-i place să fie deranjat, să vorbească înainte de a-şi termina proiectele, încât până în momentul de faţă nu-şi dorise să ştie la ce lucra. Deschise uşa încet şi călcă pe foile înşirate pe covor, îndreptându-se spre oglinda din faţa ei. În mijlocul ei, o clepsidră stătea nemişcată, nisipul din ea rămânând undeva la mijloc, fără a mai cădea.

Deci la asta lucrai…

Îşi trecu mâna pe suprafaţa oglinzii, făcând cercul infinitului pe clepsidra infirmă şi apoi se privi în ea… o femeie cu o vârstă nedefinită o privea tăcut. Forma feţei, a zâmbetului îi dădeau o maturitate aparte, dar privită mai de aproape, privirea ei strălucea puternic, ca a unui copil… părul castaniu îi cădea dezordonat pe umeri, iar mâinile ei mature stăteau pe suprafaţa rece, încercând să pătrundă înăuntru. Se privea în proprii ochi… verdele pădurii, a smaraldului… primii ani… mergea încet pe străzile oraşului, auzind cuvintele celor din jur… maşinile parcate, tăcute, liniştea ce se întindea pentru prima oară în acea viaţă… tot ce văd, tot ce aud, va fi uitat peste câteva zile, iar eu nu voi mai ştii clipa asta. Nu vreau! Să-mi amintesc mereu… cum timpul trece… ceea ce vreau să-mi rămână în minte. Şi anii ce au urmat, în care am fost alături de atâţia prieteni evanescenţi… atâtea iluzii, în care doream atât de mult să fiu înţeleasă de un singur suflet, ca cineva să-i pese, să pot spune tot ce am pe suflet, în amintiri… râsetul de altă dată, căldura lor, siguranţa distrusă de realitate, iluzia propriilor vise… nu am nimic aici.

Mâna ei intră gentil în suprafaţa de gheaţă. Se afunda tot mai mult, reuşind să atingă clepsidra. Inima ei începu să spargă barierele, din nou, furia ei ieşea la suprafaţă… o bătaie, două, trei… un vânt venit de nicăieri porni afară, răscolind zăpada, chemând norii cenuşii…

– Caterina!

Darius fu pe punctul de a fi luat pe sus. Timpul îşi întindea aripile spre ei, izgonind tot ce a trecut. Tunetele se deslănţuiră în cer, fulgerele erau pe punctul de a se izbi de sol. În camera cu oglinzi, o rază din ochii ei lovi clepsidra şi se reflectă înapoi, trecând prin ea şi izbindu-se de celălalt perete. Acum avea pentru totdeauna o persoană alături, acum era pe punctul de a scăpa de locul unde căzuse în urmă cu atâta timp… lasă lucrurile cum sunt… clepsidra din mâna ei începu să lumineze puternic, razele ei propagându-se spre cealaltă oglindă formată. Caterina îşi întoarse privirile spre ea, oglindindu-se din nou… dar acum atât de diferit… Ştia de la început că acesta era scopul ei, că nimic nu o va putea opri, deşi nu putea să-şi răspundă la întrebarea de ce. Stătea aplecată nopţi în şir asupra unui caiet, personajele, acţiunile, sentimentele treceau prin ea şi prin faţa ochilor ca şi cum ele ar fi singura realitate care conta. Se refugia în fiecare vis distrus, era captivă în propia lume… ne vindem durerea, visele, ţelurile pentru… pentru ce? Pentru puţină dragoste, pentru a înţelege o lume a non-sensului, pentru a ne căuta sufletele deja pierdute… căutând… oare ce? Speranţă, glorie, minuni… sau persoanele pe care le iubim profund?

– Caterina!!

Tânăra intră complet în oglinda de lângă ea, în timp ce Darius încercă din răsputeri să o prindă. Singurul lucru pe care-l reuşise fusese să cadă la rândul lui după ea, de astă dată prins în lumea ei.

– Caterina… scumpo, dă-i drumul… să ne întoarcem acum!

Stătea ghemuită, în poziţia fetusului, cu mâinile atârnându-i pe lângă corp şi ţinând strâns clepsidra.

– De ce?

– Poftim?

– Era lumea mea…

– Am făcut-o pentru tine!

Imagini distorsionate începură să iasă de pretutindeni, să treacă pe lângă el. Peisajele se schimbau înainte de a-şi da seama ce însemnau. Ierni blânde, primăveri pline de furtuni, persoane pe care nu le cunoştea, dar pe care le vedea apărând şi dispărând din preajma ei. Gândurile încolătăcite, care îi cauzau atâta durere, din cauza cărora rămânea fără aer, care o izgoneau din lumea reală, prinseseră viaţă.

– Aici, eu sunt cea care manevrează timpul. Nu aveai nici un drept să mă sufoci, să mă faci captivă în acea lume!

– Dar suntem captivi ai timpului, am vrut doar să te eliberez!

– Nu… de ce n-ai crezut în mine? Nici unul dintre noi nu e captivul timpului, ci suntem captivi ai propriilor temeri, ai propriilor visuri, al propriului eu… şi acum, captivă în dragostea ta… cad, nu pot… şi ştiu… dar nu te merit…

– Caterina!

Îşi ridică privirea spre el, uitându-se în jur. Ridică mâna şi fără a ezita, dădu drumul clepsidrei spre solul atât de îndepărtat. Un sunet depărtat ajunse la urechea lor, urmat de o lumină ce înghiţi totul.

 

Zilele se scurg pe Pământ. În grădina plină de trandafiri, un bărbat îmbătrânit priveşte aleea înflorită. Undeva, departe, într-o cameră îndepărtată, o tânără se priveşte în oglindă. Zâmbeşte la noile idei care vin şi pleacă… se aşează la masă, privind apusul soarelui. Încă puţin şi ca termina… o singură frază şi totul se va sfârşi. Luă în mână stiloul dintre cărţi şi începe a scrie:

– Suntem închişi în timp… la urma urmei… mi-e teamă de eternitate.

Acest articol a fost publicat în numărul 19

Lăsaţi un răspuns