Calea durerilor ce duce la mântuire

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

Dan Orghici

 

Am ajuns cu ajutorul Părintelui Ceresc în ultima săptămână a postului Paştelui; Postul Mare, cum mai este denumit. Încununarea acestei perioade va fi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Dar până atunci am intrat în Săptămâna Mare, săptămână în care credincioşii şi nu numai, ar trebui să-şi îndrepte mai mult gândul, fapta şi cuvântul către Cel care de bună voie a răbdat toate înjosirile aduse, până şi moartea pe Lemnul Crucii pentru mântuirea noastră.

În Biserica Greco-Catolică ca şi în cea Catolică există o rugăciune mai amplă ce te face să meditezi mai mult la aceste adevăruri. Pe lângă rugăciunea Rozariului care în misterele de durere, în care meditaţiile ne duc gândul spre Agonia lui Isus în grădina măslinilor, biciuirea şi încoronarea lui Isus cu spini, Calea Crucii, în cele patrusprezece stări ne readuce în privirile pătrunzătoare ale minţii acel ultim drum făcut de DUMNEZEU-OMUL pentru mântuirea neamului omenesc.

Tradiţia ne spune că această deprindere evlavioasă de-a se parcurge stările Căii Crucii îşi are începutul de la Preacurata Fecioară Maria. Maica Domnului mergea adeseori rugându-se, pe calea Golgotei, pe care Isus şi-a purtat Crucea Sa. Adesea, în această cale o însoţeau şi alte persoane evlavioase. Cu timpul, creştinii au început să facă singuri calea pe Golgota „Calea Crucii”, unii venind chiar din ţări îndepărtate. Mai târziu, ajungând musulmanii să stăpânească locurile sfinte, creştinii n-au mai putut merge acolo fără primejdii. Credincioşii din Apus, întâi Italia, apoi Franţa, au început să-şi facă acasă crucile şi icoanele care să le reamintească de patimile Mântuitorului şi să-şi rostească rugăciunile în faţa lor. Obiceiul s-a extins în toate ţările locuite de creştini, iar Biserica a aprobat şi a statornicit o regulă deopotrivă pentru toţi, cum să se aşeze aceste cruci şi icoane în biserică precum şi modul în care trebuie făcută Calea Crucii. Rugăciune este acea stare de conversaţie a omului cu Dumnezeu, de aceea ea trebuie să fie temeinic făcută. Temelie nu faci, când vrei să reziste lucrul tău, decât pe piatră; şi ce piatră poate fi mai sigură decât Isus Mântuitorul? Iar întemeierea răscumpărării din păcat venit-a pe Calea Crucii. Tocmai de aceea, în stările Căii Crucii găsim pe Isus înfăptuind minunea mântuirii, de la prima îmbrăţişare a obiectului de calvar până la moartea pe Lemnul ce avea să fie impregnat de Sângele Său. Apoi luarea de pe Cruce şi punerea în mormânt, totul revine în minţile participanţilor la rugăciune. Totul, de la cele trei căderi cu crucea ce pot semnifica căderile tinereţii, maturităţii şi bătrâneţilor noastre, la întâlnirea privirilor Mamei Maria, cu Fiul Isus, cumplite priviri ce dor şi astăzi, dar care ne-au mântuit. De la Simeon ce duce crucea lui Isus, la smulgerea hainelor Mântuitorului (stări în care ne reînvăţăm rostul, întrajutorării şi a cumpătării, smulgându-ne din păcatele poftelor chiar cu preţul durerilor fizice), de la Veronica ce şterge faţa lui Isus. la moartea pe Cruce, Dumnezeul-Om prins între cer şi pământ în trei cuie. Dumnezeu ce înfăptuie mântuirea tâlharului şi Cel ce lasă Icoana Sa pe maramă. Toate se condensează. Toate se reînfăptuiesc în fiecare, dând tăria mergerii înainte în viaţa de zi cu zi şi înaintarea spirituală. Isus însuşi fiind exemplul şi pilda, apoi nouă rânduit ne este să facem :”Ce vreţi să vă facă vouă lumea, faceţi-i şi voi ei”.

O săptămână în care postul fizic (abstinenţa la unele alimente), îmbinat cu postul faptei şi al cuvântului (facerea binelui, întrajutorarea, care acum ar trebui să fie faptă de bază, autocenzurarea celor spuse sau gândite despre aproape) şi totul legat cu iubirea aproapelui „ca pe tine însuţi”, aduc acea pace pe care doar Lumina Lumii o poate aduce în noaptea negurii păcatelor.

Iubiţii mei, să vorbim şi noi despre Isus care mântuieşte, tuturor celor din jurul nostru, să ne rugăm pentru ei chiar dacă nu vom vedea mântuirea lor cu ochii noştri. Să-l hrănim pe cel flămând, să astâmpărăm setea însetatului, celui bolnav şi închis să-i fim alinare, haină celui gol să-i dăm. Astfel, la vremea cuvenită să avem curajul de a spune fără de frică: „eu voi merge la sus, vă aştept pe toţi acolo!”

Acest articol a fost publicat în numărul 31

Lăsaţi un răspuns