Silviu Someşan

Cad florile la margini de cuvinte
Când albele zăpezi topite-n pripă
Duc semnele iubirii în veşminte
Şi-n flăcări cerul arde doar o clipă.

E verde lemnul porţii, înfloreşte
Dintr-o sculptură plânsă a tăcerii
Şi-n vrajă parcă o taină se urzeşte
Cu îngerii grăbiţi la noaptea învierii.

Coboară duhu-n oameni şi în catedrale
Icoanele-s în lacrimi pe o catapeteasmă
Aduc în suflet nimbul zăpezilor astrale
Când o să guşti din stropul de agheasmă.

E viaţa însăşi o rană sângerândă
În care fiecare-ţi prescrie câte un leac
Şi cine ştie câţi stau apoi la pândă
Ca să-ţi transforme visul într-un fleac.

E o măreţie lumea pe care o străbaţi
Şi n-ai putea s-o uiţi pân’ la sfârşit
De n-ar fi alţii cu care să te baţi
Şi să rămâi tu însuţi un spăşit.

Victoriile-n sine toate-s efemere.
Sunt ca şi bucuriile născute într-o doară
Când vine alternanţa la putere
Tot greul sorţii începe să te doară.

Nimic nu pare mai presus de viaţă
Când totu-i dat frumosului în sine
Doar din măsura faptelor, se învaţă
Din ce e rău, să ştii să scoţi un bine.

Şi tot mai mult e viaţa o povară
Pe care–o duci precum o cruce-n spate
Puterea lumii-i stinsă şi coboară
În nemurirea pietrei cu litere săpate.

Învinge-n evoluţii şi urcă pe spirală
Istoria în care abia ne-am perceput
Dar şi acest finiş nu are o morală
În care univers vom fi un început?.